Acupuncture et homéopathie
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Derniers sujets
» Thyroïdite - traitement homéopathique
Lun Aoû 21, 2017 4:01 pm par Perseu

» Diabéte neurogéne
Sam Aoû 05, 2017 1:51 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

» Narcissisme traitement homéopathique
Ven Aoû 04, 2017 12:01 am par Jescard Michael

» L'action d'acupuncture
Sam Juil 29, 2017 5:11 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

» Coma discussions
Ven Juil 21, 2017 8:09 am par Dr.Ioan Dumitrescu

» Agaricus blazei
Mer Juil 05, 2017 11:47 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

» Trousse d'urgence homéopathique
Mer Juil 05, 2017 9:54 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

»  Hernie discale apres la chirurgie
Lun Juil 03, 2017 10:54 am par Dr.Ioan Dumitrescu

-

Add to netvibes

-

301 Redirect Code Generator Tool

Get our toolbar!
[Valid RSS]
Flux RSS


Yahoo! 
MSN 



Credinta

Voir le sujet précédent Voir le sujet suivant Aller en bas

16102011

Message 

Credinta




Credinta este o putere de legatura care infaptuieste unirea desavarsita, nemijlocita si mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut” [1]. Ea este, deci, deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, pentru dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credinta angajeaza omul intreg, cu tot sufletul si cu tot trupul.

Credinta nu e doar o adeziune intelectuala la invatatura crestina despre Dumnezeu, ci este un mod de viata sustinut de harul divin. Este acceptarea fagaduintelor lui Dumnezeu, Care se descopera prin Iisus Hristos si implinirea poruncilor Lui in viata.

Credinta foloseste puterile ratiunii dar face omului sesizabile taine si realitati duhovnicesti si dumnezeiesti superioare limitelor ratiunii si, prin aceasta, da omului un nou impuls in cunoasterea lui Dumnezeu si a lumii zidite de El. Prin “credinta lucratoare in iubire” (Galateni 5.6), omul il intalneste pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneste iubitor si intelegator cu El, se face el insusi templu sfintit al lui Dumnezeu.

Credulitatea, insa, ca o acceptare simpla, fara discernamant si fara rezerve a unor invataturi, este o atitudine nefireasca si paguboasa a omului lenes in cele ale vietii morale si spirituale. Acesta nu-si foloseste trezvia si ratiunea in posibilitatile lor firesti, ci si le adoarme printr-o nepunere a lor in lucrare si, prin aceasta, el decade din punct de vedere duhovnicesc spre forme inferioare de traire religioasa, devenind o tinta foarte usor de atins de cei ce nu doresc mantuirea oamenilor.

Speculand, astfel, nestiinta si naivitatea multora in materie de viata religioasa, numerosi “prooroci si vindecatori”, aparuti mai ales in ultimii zece ani, unii mai exotici, altii mai traditionalisti, le exploateaza credulitatea intr-un mod plin de viclenie. Iar oamenii slabi si nestiutori care cad in plasa inselarii aruncata de acesti impostori, pe langa paguba materiala suferita – nu mica -, deseori isi pierd si sanatatea fizica si spirituala. Si inca nu sunt putine cazurile de lepadare de ortodoxie [2] si, deci, de nadejdea mantuirii, chiar de deznadejde, prin care diavolul si ucenicii lui isi maresc palmaresul lor criminal.

2. Falsul misticism
“Este semnul rusinos al unei stari religioase inapoiate sub raportul intelectual si moral, mai bine zis tristul certificat al caderii de la insasi starea de religiozitate la aceea de magie, caracteristica popoarelor primitive stapanite de pacla groasa a ignorantei. Mai mult falsul misticism intretine aceasta stare de inapoiere, de decadere religioasa, de marasm moral. De aceea este, in primul rand, in interesul ridicarii sufletelor la adevarata credinta, la credinta luminata, la spiritualitatea autentica, la o viata morala superioara, ca Biserica sa urmareasca cu strasnicie purificarea vietii religioase a credinciosilor din sanul ei, de falsul misticism.

Ca sa dam o definitie aproximativa a falsului misticism, am putea spune ca el este o dispozitie a sufzletului, care asteapta sau vede la tot pasul un miracol, cauta sau vede necontenit vedenii si imbraca pe fiecare persoana mai deosebita in aureola supranaturala” [3]. (Parintele Dumitru Staniloae)

Departe de aparentele atractive si performantele metafizice senzationale oferite de falsul misticism, viata spirituala in ortodoxie presupune o crestere morala a omului credincios, ccrestere fara de care orice experienta religioasa isi pierde legitimarea. Sfintii Parinti au formulat cel mai limpede invatatura despre treptele desavarsirii crestine sau ale urcusului duhovnicesc [4]. Cea dintai treapta, totdeauna ocolita sau macar simulata de falsii mistici, este curatirea sufleteasca si trupeasca de patimi (treapta nevointelor ascetice) fara de care nimeni nu poate spori si nici nu-l poate vedea pe Dumnezeu. Apoi, urmeaza treapta contemplarii duhovnicesti a ratiunilor divine din natura si Scriptura. Elanul mintii de cunoastere iubitoare a lui Dumnezeu, dupa ce au fost depasite toate piedicile pacatului, se intensifica apoi pe masura unirii cu Dumnezeu prin rugaciune neincetata. Intrand, astfel, in odihna iubirii dumnezeiesti, omul paseste pe treapta a treia, a indumnezeirii prin har, a partasiei tot mai depline la viata si fericirea dumnezeiasca. Pe cand,

“credinciosul angajat de dezechilibrul sau intr-o experienta falsa stabileste relatii arbitrare intre cauze si efecte, face abstractie de corelatia obiectiva si rationala dintre fenomene si se antreneaza in excese si generalizari unilaterale. Mizeaza pe false intuitii si principializeaza sentimente nebuloase, accentuand pana la exclusivitate pe afectivitate in dauna vietii rationale, a simtirii rationale de care vorbesc Parintii. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza mintii si a inimii, pe introducerea mintii in inima, care are si acest sens de colaborare a intelectului cu simtirea”. [5]

Plecand de la acest dezechilibru duhovnicesc intre ratiune si simtire, intre cunoasterea si improprierea trairii Traditiei Bisericii,“credinciosul” angajat in false experiente mistice se indeparteaza de reperele unei vieti religioase sanatoase, luandu-si libertatea nu numai de a-si crea alte repere (cele proprii ii devin singurele normative), ci si de a le propaga intre credinciosii apropiati lui. Cunoasterea Traditiei ortodoxe autentice, asadar, fereste pe orice credincios ortodox de excese, de exagerari si de erori dogmatice si mistice, uneori chiar fatale, calea mantuirii personale si comunitare prin Biserica.

2.1. Cauzele falsului misticism
Cauzele falsului misticism sunt multiple. De cele mai multe ori de se conjuga in proportii diferite de la caz la caz nuantand intr-un fel specific fiecare deviere mistica. Unele sunt cauzele ivite dintr-o viata spirituala degenerata in superstitii si practici oculte.

“Multi din cei ce practica formele magiei si ale superstitiei socotesc ca nu pacatuiesc fata de Dumnezeu, ci chiar il servesc. Ceea ce da practicilor magice un caracter de fals misticism e convingerea celor ce recurg la ele ca intra oarecum in contact cu lumea de dincolo, supranaturala” [6].

Or, tocmai aceasta oferta a contactului si a ajutorului imediat ce vine din lumea nevazuta atrage pe multi oameni spre domeniul magiei si ocultismului. Superstitia, erezia si ateismul formeaza triada infernala cu care diavolul ameteste mintile oamenilor, deviindu-i de la dreapta credinta in Dumnezeu; spre multe cai de pierzare vesnica. Crizele patologice, bolile si deranjamentele psihice, produc si alimenteaza deseori falsul misticism. Unor stari de boala se datoreaza multe din asa-numitele viziuni si comunicari cu fiinte din alte lumi.

“Ele sunt sustinute insa si de o framantare religioasa in cei ce le produc, ca si in cei ce le accepta, spre deosebire de manifestarile ocultismului, care sunt lipsite de o framantare religioasa, desi sunt insotite si ele de un fior al intalnirii cu nevazutul. Dar daca privim atent, observam ca si framantarea religioasa la subiectele producatoare de false viziuni e bolnavicioasa” [7].

Boala psihica, fie mostenita genetic, fie dezlantuita in urma unor socuri emotionale, genereaza apoi in imaginatia omului unele idei fixe, obsesii si viziuni mai mult sau mai putin religioase.

“Dar falsul misticism se intretine nu numai prin halucinatii, ci si prin iluzii. La halucinatie este mai intai ideea, reprezentarea mintala, apoi senzatia, sau imaginea cu aparenta de realitate. La iluzie este intai o senzatie reala si apoi o idee, o reprezentare falsa despre ea, o interpretare gresita a ei. Daca halucinatia este mai ales apanajul celor bolnavi, iluzia nu presupune numaidecat o boala”.

Ea apare in general acolo unde este o perceptie superficiala a realitatii si a vietii religioase, o confuzie si o ignoranta propice raspandirii falsului misticism.

Intre cauzele morale ale evlaviei false amintim ignoranta, lacomia si prezumtia (inchipuirea de sine). Deseori, azi, magia, lacomia si prezumtia, se intalnesc in unul si acelasi impostor care, exploatand ignoranta poporului crestin, devine promotorul pe scara larga al unor experiente si fenomene paranormale [8]. Insa…

“formele epidemice ale falsului misticism sunt un semn trist de inapoiere religioasa generala si un certificat rusinos pentru pastorii sufletesti ai unui popor. (…) Nestiinta este, cum spunea Sfantul Marcu Ascetul, maica tuturor relelor. Ea este unul dintre cei trei uriasi puternici ai diavolului (alaturi de uitare si nepasare), sub ocrotirea carora se furiseaza toate patimile in suflete. De aceea omul are datoria sa lupte necontenit pentru alungarea nestiintei din sine. (…) La adapostul ignorantei se instaleaza in suflet si falsul misticism” [9].

Din ignoranta si din nestiinta crasa a naturii si a legilor ei apare o grava confuzie intre lumea naturala si cea supranaturala, depreciindu-le pe amandoua si neapreciind niciodata raportul just intre ele. Or, a pune interventiile supranaturale si personale ale lui Dumnezeu in rand cu manifestarile naturii impersonale inseamna a uita ca trebuie sa trecem prin granita invierii cu (si ca si) Mantuitorul Hristos pentru a ne intalni cu lumea supranaturala. Iar cine considera obiecte si lucrari ale naturii drept actiuni “divine” supranaturale, facand totala abstractie de relatia sa cu Hristos, acela nu se ridica la Dumnezeul adevarat, Cel mai presus de natura, ci se inchina la idoli, si prin ei la demoni.

“Dar falsul misticism e alimentat nu numai de o ignoranta de ordin intelectual, ci si de o ignoranta de ordin moral. Datorita acestei ignorante, credinciosul asteapta scaparea de anumite greutati nu de la o indreptare a vietii sale, ci de la miracole care il dispenseaza de eforturi morale in vederea indreptarii vietii sale. Asemenea miracole i se promit nu numai de vrajitori, ci, din pacate, si de unii pastori sufletesti, care prezinta rugaciunea lor ca deplin eficace prin ea insasi, fara sa fie insotita si de rugaciunea si indreptarea morala a credinciosilor. (…) Rugaciunea isi are, totusi, rolul principal tocmai in faptul ca se face piatra de hotar pentru o viata indreptata sau sustine o astfel de viata. De aceea e necesara si rugaciunea credinciosului, nu numai a preotului, pentru scaparea lui de necazuri. Orice preot ar trebui, prin urmare, sa faca ceea ce fac cei mai multi: sa foloseasca prilejurile cand credinciosii vin sa-i ceara ajutorul pentru a scapa de necazuri, ca sa le dea o invatatura despre viata pe care trebuie sa o duca. Sfintii Parinti arata necontenit cum intreaga fericire si mantuire a oamenilor depinde de virtutile lor. (…) Trebuie sa judecam lucrurile cu sinceritate si sa raspundem cinstit la intrebarea: in ce proportie se afla in credinciosii nostri preocuparea de jertfa si invierea lui Hristos, de mantuire prin impreuna rastignire cu El fata de patimi, fata de omul pacatului si al egoismului, in raport cu preocuparea de scapare din diferitele necazuri ale vietii, prin tot felul de practici care nu pot avea nici o legatura cu opera de rascumparare a Domnului si cu angajamentele morale ce decurg pentru fiecare credincios din ea? Sa recunoastem ca toti avem o parte de vina pentru aceasta situatie, daca nu pentru promovarea pozitiva a acestor practici si preocupari, semne ale necunoasterii a inaltei esente a crestinismului, cel putin pentru putina noastra ravna in opera de luminare a credinciosilor.

O a doua cauză morală, care creează fenomene de fals misticism, este lăcomia. Lăcomia susține practicile vrăjitorilor [10] , dar o întâlnim, din păcate, și la unii slujitori ai altarelor, care tolerează ignoranța religioasă a credincioșilor, dându-se drept făcători de adevărate miracole. Invățarea credincioșilor că scăparea de necazuri depinde, în primul rând, de o viață de muncă și seriozitate morală nu convine nici acestor falși păstori, (pentru că pierd rolul de fac-totum bine remunerat), nici credincioșilor (căci le pune povara unor îndatoriri de viață și a unor responsabilități al căror gust nu se capătă decât cu vremea, după o anumită creștere moral-spirituală a omului). Predica stăruitoare, învățarea, sfatuirea credincioșilor nu sunt însoțite sau urmate numaidecât de o monedă, ca hârtiuța de la acatist. Și se preferă moneda credinciosului în locul mântuirii lui. Astfel, credinciosul e lăsat în întuneric, în loc să fie luminat necontenit asupra însușirilor lui Dumnezeu, asupra jertfei lui Hristos, asupra condițiilor morale cu ajutorul cărora omul poate crește în unirea cu Hristos și se poate mântui. Fără multă greutate, creându-și o faimă din interesele materiale, acești falși păstori încep să creadă ei înșiși că au puteri miraculoase.

Și iată cum o a treia cauză morală care susține falsul misticism este prezumția! Prezumția este specifică oricărei mentalități magice. Căci, în vreme ce mentalitatea religioasă cere smerit ajutorul lui Dumnezeu, mentalitatea magică, necunoscând pe Dumnezeu ca Persoană liberă, ci crezând doar în forțe impersonale, deci lipsite de libertate, socotește că poate dispune de ele, deci îl face pe credincios să se creadă superior lor. Dar, în păcatul acesta cad ușor și unii monahi. (…) Puterea lui Dumnezeu e cerută cu smerenie, rămânând ca Dumnezeu să o dea sau nu, după bunăvoința Lui. Cine se bizuie pe puterile supranaturale ca pe niște puteri ce stau la dispoziția lui se arată ca fiind stăpânit de o mentalitate vrăjitorească. Când vreun preot sau călugăr cere unei mame să-i aducă fotografia fiului dispărut și când, după ce i se aduce și privește la fotografie, declară pe un ton sigur «Ți-l aduc!» se comportă nu ca un reprezentant al religiei, ci al magiei, adică se socotește nu slujitorul smerit al lui Dumnezeu, ci dispunătorul anumitor puteri obscure“.[11]

O dată cu invazia sectelor neoprotestante s-a extins și la noi în țară mentalitatea pasivismului moral ce-și trage seva din teoria răscumpărării din protestantism: Mântuitorul Hristos a săvârșit totul pentru om, acesta neavând altceva de făcut decât să-L accepte formal ca Domn, fără nici o străduință către sfințenie. Dar în Ortodoxie Părinții insistă pe virtutea trezviei, care ferește sufletul de încolăcirile duhului viclean și-l ține pe om cu mintea la Dumnezeu și cu picioarele pe pământ. Toată viața morală a acestor „creștini“[12] este dominată, dacă nu și de patimi grosolane, cel puțin de mândrie și închipuire de sine. Sunt îmbătați de lăudăroșenie. Tocmai de aceea îi disprețuiesc pe ceilalți care nu sunt ca ei și în rugăciunea lor colcăie duhul necurat. Nelucrându-și credința prin fapte bune față de semeni (deoarece le consideră inutile mântuirii), ei se refugiază într-o lume imaginară, considerându-se „aleși” și mereu demni de mesaje și intervenții speciale ale lui Dumnezeu. Din cele prezentate până aici se poate observa clar „o oboseală, o lipsă de curaj în fața vieții, o teamă de viață, un refugiu în falsa mângâiere că Dumnezeu sau cine știe ce forță supranaturală face totul în locul omului. E a patra cauză a falsului misticism. E un alt aspect al stării nesănătoase pe care o susține. (…) Omul trebuie să îmbrățișeze realitatea și în ea să lucreze. E greșit să o lase pe aceasta în seama lui Dumnezeu, iar el să se refugieze fricos în lumea ireală a visurilor. Falsul misticism este în definitiv fuga de realitatea creată de Dumnezeu într-una visată de om, o fugă de realitatea prin care se ajunge la Dumnezeu în una care nu are nici o ieșire, nici un drum spre Dumnezeu”.[13]

2.2. Formele falsului misticism
Formele falsului misticism sunt și ele multe. Trăgându-și puterea din izvoarele prezentate până acum, falsul misticism se ramifică totuși în trei direcții principale de manifestare. Le vom expune în continuare pe scurt, insistând asupra detaliilor doar acolo unde este nevoie.

a) Domeniul ocultismului, al magiei și al superstiției[14] , cu următoarele forme: practicile vrăjitorești, descântecele, ghicirile și prezicerile (prin cuvânt, fie în stare de transă, fie pe baza interpretării unor semne și a visurilor), considerarea unor zile, numere sau evenimente ca norocoase, purtarea de talismane, astrologia, horoscopul, spiritismul, teozofia, bioenergia, radiestezia, parapsihologia.

Dumnezeu a interzis sub grele amenințări, aceste practici încă din Vechiul Testament [15]:

„Să nu alergați la cei ce cheamă morții, pe la vrăjitori să nu umblați și să nu vă întinați cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 31).

„De se va ridica în mijlocul vostru un prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora, să nu asculți cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispitește Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră și din tot sufletul vostru. Domnului Dumnezeului vostru să-I urmați și de El să vă temeți; să păziți poruncile lui și glasul lui să-L ascultați; Lui să-I slujiți și de El să vă lipiți. Iar pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit sa vă abateți de la Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-a scos din pământul Egiptului și v-a izbăvit din calea robiei, dorind să te abată de la calea pe care ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să mergi; pierde dar răul din mijlocul tău” (Deuteronom 13, 1-5).

Intâlnim și astăzi aceste practici demonice (poate chiar mai rafinate ca prezentare) amestecate deseori cu unele practici necanonice[16], pe care toți impostorii și proorocii diavolului le fac publice prin mijloace de comunicare în masă. Sesizăm astfel o ofensivă susținută a demonismului și a păgânismului care asaltează azi, mai mult ca oricând, spiritualitatea creștină (în general) și cea românească (în special).

Fel de fel de vrăjitori, de matematicieni și de prezicători sau de posedați ai unor „puteri paranormale” își oferă serviciile pentru a dezlega farmece[17], blesteme[18], drumuri[19] și cununii[20] , pentru a descoperi autorii unor furturi, pentru a prezice viitorul[21] , pentru a-i ajuta pe oameni să iasă rapid din încurcături financiare sau de sănătate și pentru multe alte „rezolvări” ale problemelor familiale și sociale. Circulă și azi printre credincioși încă multe superstiții și idei fixe, care duc oamenii la mari confuzii și buimăceli în credință. Exemplificăm câteva dintre ele:

legate de existența predestinației (soarta), a horoscopului sau zodiacului, care ar dicta implacabil viitorul și viața omului[22];
legate de unele zile[23] (că marți sunt trei ceasuri rele), numere[24] (ca 13 aduce ghinion) sau evenimente (că dacă te întorci din drum sau vezi un preot[25] sau îți taie o pisică neagră calea îți va merge rău, că dacă auzi o cucuvea cântând va muri cineva, ca dacă treci pragul casei cu piciorul stâng sau dacă „te mănâncă nasul” nu vei reuși în ce vei face etc), considerate aducătoare de pagubă[26];
legate de unele obiecte care, atunci când sunt păstrate, „poartă noroc”[27].
Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiiilor orientale, ca fiind cauzate de „dezechilibre și gâtuiri ale circulației energiilor yin și yang” sau pe baza speculațiilor radiesteziste ca fiind produsul influenței unor „interferențe malefice ale energiilor cosmice și telurice” nu are nimic comun cu Adevărul, deoarece omul nu este la discreția energiilor cosmice impersonale care-i strivesc existența și libertatea, ci este persoană infinit superioară lumii neraționale. Iar a susține predestinația cosmică dictată de stele (cum susține astrologia, cu variațiunile ei pe aceeași temă – zodiacul și horoscopul) este o gravă erezie întrucât: a) îl face pe om inferior lumii neraționale, care-i anihilează orice tendință de libertate, și b) omul nu ar mai avea răspunderea păcatului, deoarece stelele i-au impus cu necesitate să facă totul[28].

Este departe de cei care practică și promovează formele de spiritism și parapsihologic intenția de a-L chema pe Dumnezeu cel Adevărat în ajutor. Dată fiind prezența în doctrina acestora a multor erezii (contrare învățăturii lui Iisus Hristos și a Bisericii Ortodoxe) și superstiții, este limpede că ei nu lucrează cu Dumnezeu cel viu, ci cu un „dumnezeu” care i-a și inspirat în învățătura lor pierzătoare de suflet și îi și ajută în „lucrătura” lor. De aceea, pentru a fi credibili în fața oamenilor care mai știu ceva despre Dumnezeu, acești prooroci ai satanei se îmbracă în „haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7, 5), afișându-și „credința” prin icoane pe pereți, prin diverse rugăciuni spuse la începutul ședinței și chiar prin sfatuirea clienților de a merge mai întâi la Biserică, pentru ca „tratamentul” să aibă efect deplin[29]. Diavolul, invocat prin diverse practici și mantre[30] rostite de ei într-o atmosferă hipnotică, nu întârzie nici el să-și facă simțită prezența și acțiunea. Deseori, însuși „proorocul” intră în extaz sau în transă[31], inducându-le prin sugestie aceeași iluzie și stare psihică și celor care-i suportă „tratamentul spiritist“. Cu toate că unii dintre cei care-l consultă simt o aparență de bine și chiar îi mulțumesc „proorocului” pentru aceasta, totuși succesul aparține diavolului care urmărește pierderea sufletelor prin erezii și prin patimi, chiar în ciuda unui folos trupesc al omului consultat. Iată ce zice însuși Mântuitorul Hristos referitor la asemenea prooroci:

„Mulți îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele tău am proorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Departați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea. ” (Matei 7, 22-23)

Profețiile, semnele și minunile „paranormale” săvârșite de acești înșelători se pot explica prin aceea că ei folosesc conjugat mai multe metode: frauda (trucajul, scamatoria), sugestia și iluzia colectivă și chiar conlucrarea directă cu diavolul[32].

„Este un păcat grav pentru un creștin, fiu al Bisericii și al lui Hristos, să creadă că Dumnezeu are nevoie, pentru a Se descoperi oamenilor, de mesageri care ciocănesc în pereți și în mobile, fac să danseze mesele și să alerge paharele sau se pretează la cele mai ridicole și uneori, dezgustătoare exhibiții. Nu numai doctrina revelată, dar și cel mai elementar bun-simț respinge astfel de lucruri”[33].

b) Domeniul patologicului, cu forme mai ușoare sau mai puțin grave de manifestare, cu tendințe de extindere mai mult sau mai puțin accentuate.

Boala psihică, fie moștenită genetic, fie instalată prin educație (teroare în familie ori răsfăț), fie dezlănțuită în urma unor șocuri emoționale (bucurii euforice, crize sentimentale, rateuri în viață), generează în imaginația omului unele idei fixe, obsesii, halucinații și viziuni mai mult sau mai puțin religioase. Caracteristică psihopatologiei este prezența halucinațiilor, a vedeniilor cu conținut fantastic.

„Dar falsul misticism se întreține nu numai prin halucinații, ci și prin iluzii. La halucinație este mai întâi ideea, reprezentarea mintală, apoi senzația, sau imaginea cu aparență de realitate. La iluzie este întâi o senzație reală și apoi o idee, o reprezentare falsă despre ea, o interpretare greșită a ei. Dacă halucinația este mai ales, apanajul celor bolnavi, iluzia nu presupune numaidecât o boală”.[34]

Ea apare în general acolo unde este o percepție superficială a realității și a vieții religioase, o confuzie și o ignoranță propice răspândirii falsului misticism.

Totuși, în unele forme patologice de fals misticism un rol important în întreținerea acestei atitudini îl deține folosirea substanțelor halucinogene (băuturi, droguri) și a muzicii psihedelice), prin care „misticii” își provoacă rapid și-și întrețin vedeniile și extazurile. Cu toate că unii mistici psihopați își cunosc și recunosc starea de boală[35], sunt printre ei și unii care devin de bunăvoie înșelători ai bunei credințe a oamenilor, promovându-și în public, cu mare avânt, „profețiile apocaliptice”[36].

c) Domeniul ignoranței și al relei credințe, cu nenumăratele lui expresii, atât la nivel individual, cât și social.

Ca o consecință firească a secularizării globale, tot mai mulți oameni se complac într-o stare „căldicică”, fără nici o angajare susținută în viața morală și rațională. E mult mai comod să împlinești formal și exterior niște rituri de cult decât să te străduiești să înțelegi și să trăiești curat credința ortodoxă. De aceea, foarte mulți impostori, mânați de rea-credință, propun azi o serie de „rețete sigure”, care în mod automat îl pun pe omul credul într-o bună relație cu Dumnezeu sau îi rezolvă imediat toate problemele[37] .

Deseori azi, aceste tendințe de fals misticism sunt atât de amestecate, încât este foarte greu să le distingi originile și scopurile după care se desfășoară în societate, mai ales când în spatele multor mișcări de degenerare religioasă[38] sunt și cercuri politice internaționale anticreștine[39].

Pe baza premiselor expuse mai înainte, se profilează pe plan mondial o altă formă a falsului misticism, o formă cosmopolitistă, o revigorare și o integrare globalizantă a tuturor „spiritualităților” păgâne (tradiționale, orientale și occidentale) în felurite sincretisme filosofico-religioase, care exaltă mândria antropocentrică și spectacolul. Intr-adevăr, este o mare performanță să aduni în aceeași „nouă spiritualitate” raționalismul sufocant și sentimentalismul nebulos, activismul social și imoralitatea, umanismul ateu și panteismul dezumanizant, reunind teorii doctrinare contradictorii într-o sinteză care se propune treptat lumii ca „religia viitorului”, ca „religia” cea fără Dumnezeu a unei noi ere mondiale. Aceasta este, de fapt, perspectiva tristă a unei lumi tot mai secularizate, tot mai descreștinate: instalarea urâciunii pustiirii în locul cel sfânt. Or, Ortodoxia are de spus un cuvânt greu la această grea cumpănă a istoriei, ea fiind singura cale de mântuire și de unire a oamenilor cu Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos, Capul și Mirele Bisericii.

3. Tipuri de persoane pseudoduhovnicești[40]
Promotorii unor învățături și practici noi, exponenți ai falsului misticism, străini de Tradiția și de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt adesea oameni nelămuriți în probleme de morală, de credință și de viață bisericească. Alteori însă ei sunt de-a dreptul impostori, care folosesc minciuna ca metodă de îmbogățire materială și de alterare a bunei credințe a oamenilor cu care vin în legătură[41]


3.1. Tipul patologic
Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocație mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” și „vedenii de sus”, prin care își alimentează mândria cu învestirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.

Intre acești autointitulați „prooroci”, unii sunt psihopați confirmați de știința medicală, iar tratarea lor necesită și o intervenție clinică (tratament, internare în spital). Alții însă, a căror boală nu e întotdeauna și pentru toți evidentă, se dau drept reprezentanți ai unei spiritualități autentice, cucerindu-și adepții prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susținută și prin manifestări exterioare agresive, uneori chiar ridicole și prin „rețete” proprii de spiritualitate.

Totdeauna se dau pe sine drept mari personalități[42] și țin neapărat să fie considerați ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane și obiecte (delir de grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri cu îngeri”, despre a căror importanță nu se consultă niciodată cu Biserica și pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeiești ale Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții. Duhurile cu care comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilități astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înșiși și nu pe Dumnezeu[43]. Unii ca aceștia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socotință, despre deosebirea duhurilor, virtuți absolut necesare oricărui creștin drept-măritor.

Toți acești „prooroci”, având „comunicări directe cu Dumnezeu“, se cred mai presus chiar și de Sfânta Scriptură, pe care o folosesc ca să-și argumenteze „misiunea”, făcând de obicei, propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simț și omenia, provocând mari crize sufletești în ascultătorii naivi și nepregătiți și aproape terorizându-i cu propriile lor obsesii și neliniști. Lângă ei nu ai sentimentul seninătății, al odihnei și al bucuriei pe care-l trăiești la întâlnirea cu un om îmbunătățit, ci o teribilă încrâncenare și teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevrați clar din umbră de duhurile viclene, care-i aruncă în excese și exagerări cu totul străine de viața Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul
Tipul primitiv, credulul, este omul sănătos la minte și la trup, dar care din motive de neputință intelectuală este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulțumește cu „lămuriri” strâmbe și poate fi ucenic credincios al unui „prooroc” de tipul întâi. Totuși se poate îndrepta mai ușor, se poate educa prin cateheză.

In predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore, ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectare ad litteram a unor rânduieli bisericești; obsedat de tipic, are o credință neluminată de rațiune, consumând excesiv cărți și cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma etc). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „rețete sigure”, care circulă între cei de o stare cu el.

Credinciosul „primitiv” este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă și fără cârtire a acestor rețete devine atunci un act de magie, în fond, atenția omului îi este deviată de la întâlnirea conștientă și vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici, care prin ele însele pot oferi senzația falsă a unei vieți cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-și demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puțin bisericești), fără a-și lumina gândirea cu înțelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuția corectă și la timp a formulelor din rețetă, după care își poate lua libertăți morale, apărat de faptul ca această împăcare e astfel sigură și ușoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici și neinstruiți, printre sectanții extremiști și adepții vechiului calendar la noi, nu-i poate afecta totuși pe oamenii care au o cultură și pregătire religioasă cât de mică și obișnuitul bun-simț românesc. El poate antrena însă mulțimi rămase încă la o mentalitate înapoiată și poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece deturnează cu totul spiritul larg, înțelegător și iubitor al Ortodoxiei.

„Dacă tipul patologic trebuie internat și vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână”[44].

Deseori credincioșii cu cunoștințe religioase reduse, mai ales femeile exaltate și căutătorii de sfinți la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Rețetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoților mireni (chiar dacă aceștia sunt trăitori autentici, ireproșabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul
Impostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare asupra persoanei și valorii sale, simulând sfințenia pe care, de fapt, n-o poate realiza și prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, așa și acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt și luminat. Impostorul și fățarnicul, „lupi îmbrăcați în haine de oi” (Matei 7, 15), simulează și, totodată, deformează (discreditează) conținutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind intenționat înșelarea buneicredințe a celorlalți. Resortul interior care-i stimulează în avânt și în perseverență, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mișca, de a simula minuni, de a profeți, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credința și derutând pe credincioși; el începe în Biserică, dar sfârșește în afara ei. Impostorul se folosește de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii și al credincioșilor, ci doar pentru folosul propriu.[45]

Toate persoanele pseudoduhovnicești care apar peste noapte, provocând și promovând curente (mișcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitație; cei care cad victime învățăturilor și practicilor unor asemenea prooroci mincinoși fac dovada credulității și a comodității (leneviei) lor duhovnicești, a necunoașterii elementare a dreptei credințe, a Tradiției ortodoxe autentice și a netrăirii ei.

4. Demascarea și combaterea „falșilor mistici”
Omul cu adevărat duhovnicesc nu-și face și nici nu încurajează la alții reclama propriilor virtuți; „poziția sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost și au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovnicești reale, au putut să le păstreze și au putut folosi și pe alții cu ele. Pe aceștia îi impune însuși Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înșii. Duh care respiră nevăzut și discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioși nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are și o vocație misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfâșurând-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără „eu” la orice pas și fără adunare de „partizani”[46].

De aceea, din momentul apariției unui nou „prooroc”, se cuvine ca Biserica, prin preoții și învățătorii ei, să-l cerceteze și să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare:

în legătură cu persoana lui: dacă este sau nu sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi;
în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicție cu datele Revelației
dumnezeiești, dacă nu are contradicții interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios și limpede;
în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea și propovăduirea lui.
Biserica nu trebuie să tolereze sau să aștepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte și chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenție!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată!

Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele politicoase și așteptarea ca acești „prooroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate, întrucât le prelungesc autorizația de a înșela. Dialogul și cateheza cu cei căzuți în rătăcire sunt metodele principale pentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei, metode trăite și explicitate de Sfinți. In general, într-o formă de fals misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaționalul, mirajul unor experiențe deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleși”, aflarea unor profeții și chiar exersarea unor „semne și minuni paranormale “. Aceste experiențe, precum vedem, nu intră în viața normală a unui bun creștin ortodox, luminat, care-și păzește sufletul pe drumul lin și drept al sfințeniei. Ele, de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului.

5. Unele practici necanonice
Dacă în evlavia sănătoasă atenția omului este centrată pe relația lui de iubire cu Dumnezeu și cu semenii, pe prețuirea celuilalt prin smerirea de sine, în falsul misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de propria persoană închisă în sine [47], suficientă sieși, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conștientă a lui Dumnezeu și a semenilor e înlocuită, în consecință, și în planul trăirii liturgice cu anumite practici și „ritualuri de cult” noi și nerecunoscute de întreaga Biserică.

In Ortodoxie, toate rânduielile liturgice, fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie și de comuniune între oameni căci aduc credincioșilor conștienți harul Duhului Sfant, harul Duhului Iubirii dumnezeiești, în toate rânduielile de cult lucrează însuși Mântuitorul Hristos – izvorul harului – printr-un dialog iubitor și rațional cu noi, și ne angajează și pe noi la iubire unii pentru alții.

De aceea, să fim clar înțeleși că nu aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post și rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulți evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul de pocăință și virtuțile creștinești absolut necesare mântuirii și se îndreaptă spre „rețete sigure” de genul „9 Masluri” [48], „rugăciuni de 9 zile consecutive”, descântece și tratamente pe la tot felul de țigănci, prooroci, paranormali etc. Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică, prezentă la tot mai mulți credincioși.

Evitând intenționat (din motive pur pământești) sau nu catehizarea credincioșilor în direcția creșterii lor morale și duhovnicești, unii păstori sufletești acreditează și întrețin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte țin oamenii într-o stare de confuzie spirituală, ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetișistă.

„Prin practici de felul acesta nu se mai servește opera de educare și spiritualizare a sufletelor prin religie, ci sub forme creștine se servește opera de scufundare a lor în imoralitate și în întunericul și robia unor puteri obscure, care se dezlănțuie prin practici de sugestie și de magie“.[49]

5.1. Exemple
Poate unora dintre practicile enunțate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuși ele nu pot fi acceptate ca autentic bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor real, fie chiar profanatoare ale Tradiției autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreținute de către unii preoți sau călugări, altele de creștini mireni, bineînțeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte.

Unele sunt inovații și improvizații liturgice[50] , sau deformări voite[51] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiția Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „rețete băbești”, cu origini în vrăjitoria populară.

Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

- deschiderea cărții (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârșitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul[52], urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii „credinciosului”[53], care eventual a ținut trei zile de post negru[54];

- împărțirea de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc și date „credinciosului” cu mențiunea că „ele sunt mai mari în sfințenie decât aghiazma și anafura și se iau după o zi de post total” (de unde invenția asta?);

- oficierea unor „rugăciuni și slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis, pentru cei morți în erezie, pentru pruncii avortați, lucru neadmis de Biserică;

- omiterea exorcismelor de la Botez;

- săvârșirea, din comoditate, a Tainei Botezului numai prin stropire sau turnare;

- rebotezarea celor bolnavi de epilepsie sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om și casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume;

- „botezul” morților sau al unor păpuși sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortați care-și „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenție este opera „babelor” care descântă și ghicesc pe la țară, invenție preluată și de unii „popi mincinoși” care câștigă bine de pe urma ei); cei ce fac un lucru ca acesta sunt aspru mustrați de către Biserică, prin Canonul 47 al Sfinților Apostoli, „ca unii ce-și bat joc de crucea și moartea Domnului” (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

- săvârșirea Spovedaniei în grup la adulți, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare, urmată chiar de Sfânta Impărtășanie, fără nici un canon dat cuiva, deși unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viață;

- săvârșirea mărturisirii păcatelor în fața icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală;

- folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie îmbrăcarea felonului, ca la orice Sfântă Taină);

- împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos);

- atingerea și păstrarea (40 de zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine și obiecte ca „să se sfințească”;

- pășirea cu Cinstitele Daruri peste oameni și haine (lucru riscant pentru slujitor și generator de dezordine între credincioși)

- atingerea capetelor credincioșilor cu Sfântul Potir de către preotul slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele”;

- abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

- călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

- citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitvelor Sfântului Vasile cel Mare și a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomenește mai des numele vrăjmașului decât al Mântuitorului, iar unii credincioși evită Taina Spovedaniei);

- miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii;

- împărțirea de tămâie sau cenușă din cădelniță pentru a fi consumate de credincioși prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

- oficierea unor „slujbe speciale” de „dezlegat (și spălat) cununiile și vrăjile”;

- înmormântarea seacă (fără mort);

- condensarea pentru aceeași persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morților într-un singur parastas;

- deschiderea bisericii dimineața de către unii tineri și tinere pentru grăbirea căsătoriei;

- punerea busuiocului sub pernă fetei, ca să i se descopere ursitul în vis;

- încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marți (chiar de 9 ori consecutiv) mai ales pentru măritișul fetelor, folosirea de statui și tablouri religioase necanonice;

- acceptarea și încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii și vise profetice și chiar recomandarea pelerinajelor în locuri „speciale”;

- acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă;

- acceptarea și încurajarea doctrinelor sincretiste și practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologic, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

- promovarea unor învățături și practici noi legate de isihasm străine de tradiția filocalică și chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale;

Așa cum precizam, alteori practicile necanonice reproduc rețete de-a dreptul băbești:

- folosirea și purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia și Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma ș.a.;

- punerea de bani în cristelniță (chipurile ca să aibă noul-născut spor la bani);

- ținerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Impărtășanie (chipurile pentru cei morți neîmpărtășiți);

- dăruirea unui cocoș preotului slujitor în noaptea de înviere (chipurile pentru cei morți „nespovediți, neîmpărtășiți, fără lumânare”);

- aprinderea a 7, 9, 12, 33 de lumânări în formă de cruce și lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert de lumânare de fiecare dată), separate prin câte 10 mătănii, ultima repriză, obligatorie, fiind la ora 12 noaptea , chipurile pentru îndeplinirea dorințelor (de parcă Dumnezeu ar fi obligat să-ți îndeplinească dorința în urma acestui ritual fixist);

- săvârșirea unor „rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a dușmanilor, uneori ținând o lumânare cu flacăra în jos;

- darea în aceeași dimineață, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;

- folosirea unor obiecte bisericești sau a unor părți din ele în practicile vrăjitorești ș.a.

5.2. Observații
Asupra acestor practici necanonice (ca și a altora de același gen) merită să facem câteva observații:

Toate aceste practici sunt așa-zise „tradiții” locale, variind mult de la un mediu (citadin sau sătesc, intelectual ori ignorant) la altul, unele sunt foarte noi, neacceptate, ba chiar condamnate de Sfântul Sinod (încă din 1952) și chiar de toți creștinii cu discernământ.
In general, ele au răspândire între oamenii creduli, neinstruiți, grupați de obicei în jurul unui om - inițiatorul „tradiției” – care este ajutat de un „colegiu” (aceștia îi asigură „capului” publicitatea și promovarea învățaturilor și practicilor inventate de el).
De obicei inițiatorii sunt bărbați care-și iau „libertățile” și prestanța de a inova mai ușor (cad mai ușor pradă duhului rău care le oferă calitatea de „înțelepți”, „mentori”, „prooroci”).
Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiții” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiția autentică a Bisericii Ortodoxe; (…)
In cazul în care inițiatorul e preot hirotonit sau mai ales călugăr (și eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea „proorociilor” și a practicilor scornite de el crește între aderenți, între viitoarele victime.
Totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creștin, care reduc actul credinței la forma exterioară și la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt ca ceilalți creștini, considerându-se mai „inițiați” în credință.
Folosindu-se de unele tradiții bisericești adevărate, „tradițiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali și de înjosire a Ortodoxiei de către sectanți.
Ele subminează unitatea liturgică și de credință a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând uneori învățături eretice și creând motive de dispută și chiar de dezbinare atât între clerici, cât și între credincioși.
Cei care săvârșesc „exercițiile” duhovnicești expuse au impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge sigur bine“, creându-și iluzii și speranțe deșarte.
Cei care apelează la ele desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericești și virtuțile creștine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile și pierzând din vedere esențialul însuși.
Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările și necazurile. De aceea și diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocăinței nu.
Unii își reduc întreaga viață religioasă la un lanț de asemenea practici necanonice, lanț pe care-l străbat inconștient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste „exerciții”, permițându-și chiar fapte imorale uneori pentru îndeplinirea lor (de exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).
Cei ce devin dependenți de aceste tehnici ajung obsedați de scrupulozitatea lor, pierzându-și libertatea de fi prin har ai lui Dumnezeu. Treptat, încrâncenarea și îngustimea gândirii lor pot avea urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.
In conținutul lor nu respiră duhul smereniei și al iubirii de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire. Sunt „exerciții” individualiste și reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării și a individualismului credinței. Această consecință este cea mai gravă, căci „din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12) și mulți se vor abate de la adevărata credință la forme de fals misticism, erezie, idolatrie păgână și vrăjitorie.
Incurajarea mai mult sau mai puțin tacită de către unii preoți a unor asemenea forme de fals misticism și practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înșiși credincioșii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci și o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului[55] și a religiei. Creștinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit pe minciuni care se dezvăluie rând pe rând ca atare.
Toate aceste forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate și prevenite prin catehizarea credincioșilor în dreapta și adevărata credință creștină, prin educarea unui discernământ minimal, care să le permită oamenilor observarea și evitarea abuzurilor și a exagerărilor „evlavioase”.
6. Câteva sfaturi duhovnicești
Deși pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare și o lucrare diferită, preotul, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, nu trebuie să se mândrească de acest mare har (de mijlocitor pentru oameni), ci să se ostenească pentru a-l face bogat lucrător, înmulțind talanții ce i s-au dăruit prin curățirea de patimi și de neștiință, prin jertfire de sine, prin catehizarea și buna îndrumare a credincioșilor la o viață morala superioară – adevăratul izvor al fericirii și vieții veșnice. Exemplul personal al preotului stimulează și pe credincioși la o sporire în credință, în înțelegere și în bunătate.

Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligația de a fi exemplu de credință și trăire creștină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfințirea propriei persoane și să-și pună viața pentru credincioșii încredințați lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea mântuirii. Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia sa, în clipa punerii mâinilor episcopului pe capul său și la pogorârea Duhului Sfânt asupra lui, tânărul aspirant la demnitatea preoțească trebuie să conștientizeze marea răspundere pe care și-o asumă și să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înțelepciune, dragoste și smerenie, daruri și virtuți dumnezeiești, absolut necesare pastorației autentice.

In orice timp și loc, preotul are datoria să-i învețe pe credincioși că fără împlinirea poruncilor dumnezeiești viața lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeiești fiind izvorul tuturor bunătăților. Credinciosul trebuie să înțeleagă rolul sacramental (sfințitor) al virtuților și valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele bune pregătindu-l pe om și actualizând energiile dumnezeiești primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimțitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora omul nu se poate purifica de răutăți, nu-și poate depăși egoismul și micimea sufletească. Acest lucru își are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcușul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăcește încă în închipuire de sine, în diverse forme ale înșelării vrăjmașului.

Unii merg la preot ca la un oracol, așteptând ca preotul sau Dumnezeu să le rezolve instantaneu problemele. Dar și mai grav este că unii preoți chiar se cred învestiți de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânșii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ți-a făcut farmece” sau „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”, urmate imediat de soluția „Vii la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpăra de la pangar 40 de lumânări pentru 40 de zile, mir, tămâie etc.” In aceste situații, „popa” nu se comportă ca un slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, ci ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-și mărească faima și venitul prin astfel de intimidări, în loc să cerceteze viața trecută a oamenilor, explicându-le că necazurile și încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare și înmuindu-le inima ca să se smerească și să iubească pe Hristos și pe semenii lor iertând tuturor și nemaipăcătuind, un asemenea „popă” se folosește de autoritatea veșmântului preoțesc în interes personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile și răutățile făcute (să le vădească paguba vremelnică și veșnică pe care o aduc omului), ci mai ales frumusețile interioare latente din fiecare om. De aceea, orice om trebuie primit cu delicatețe și înțelegere, cu durere și cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea și din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun și iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înțelegerea că Hristos S-a răstignit și pentru el, că trebuie să ne răstignim și noi față de păcat, pentru a învia și a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conștient și de bunătățile lui interioare, care, cu cât sunt oferite mai mult și mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deși nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta.

De asemenea, preotul trebuie să țină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâșierea inimii penitentului, de consecințele (exemplul rău, complicitatea altora) și de gravitatea păcatului, și să aplice epitimia cea mai potrivită. Canonul de rugăciune, post și milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui și să-i stimuleze dorul după cele sfinte și veșnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Impărtășanie nu trebuie să fie durata canonului (7 ani, un an, o lună) de oprire de la Sfintele Taine, ci intensitatea pocăinței, a îndreptării, depășirea egoismului propriu, învierea din propriul mormânt al patimilor, lucru dovedit și printr-o lucrare corespunzătoare de misiune creștină între semeni.

Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire morală, va întâmpina unele greutăți în înțelegerea și asumarea propriei condiții de om păcătos și bolnav, care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament, de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curățirii de urâțeniile păcatelor. Canonul deci nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care și penitentul trebuie să și-l asume dacă vrea să se vindece și să se mântuiască. Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele și are pretenții să se împărtășească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi și mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile și nu-i va elimina, în timp, mândria și îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări și încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi și nevoințe, printr-un efort susținut, conștient și serios, altfel vindecarea omului și viața lui religioasă nu sunt decât niște iluzii, iar suferința (boala, neliniștea) omului va rămâne pe mai departe ne tratată.

Iată ce cuvânt frumos de învățătură scrie în Aghiazmatar, la sfârșitul rânduielii Slujbei Mărturisirii:

„Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ți ajute; și mai vârtos te păzește, ca să nu te întorci la greșelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs și batjocură diavolilor și lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creștinilor, ci neputință, boală, sărăcie și multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veșnică și chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toți, mici și mari, săraci și bogați, cu frica lui Dumnezeu și cu cucernicie să viețuim, ca pururea să fim întăriți cu harul lui Dumnezeu”.

Viața religioasă a creștinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie sa fie centrată pe Sfânta Liturghie și nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puțin improvizate. Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu și cu semenii.

Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credință, de Dumnezeu, de semeni. Această situare a lor în afara Bisericii și a Liturghiei le demască mândria și egoismul personal, răzvrătirea și comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea, creștinul participant la slujbele bisericii nu trebuie să fie creștin doar duminica, doar când e în biserică (deși nici aici nu-și leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata și bârfirea altora), ci toată viața. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată un proces permanent, o luptă continuă cu omul cel vechi (al păcatului) și o afirmare a vieții și luminii lui Hristos.

De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deși ea este pricina multor necazuri, neliniști și supărări. Aproape toți oamenii se consideră îndreptățiți să-i judece pe alții, să-i vorbească de rău, să-i calomnieze cu îndârjire chiar, semănând și cultivând otrava urii atât în sine, cât și în ceilalți, răspândind astfel răutatea și mizeria, în loc să biruiască răul cu binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc), va putea înțelege cât de spurcată este această patimă și câtă pace și bucurie în suflet aduc tăcerea și rugăciunea pentru alții. Apoi mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifrind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată și mai spornică. Și așa se pot elimina toate patimile, așa mintea devine mai limpede, mai transparentă voii și gândirii (înțelegerii) dumnezeiești.

Multă atenție trebuie avută în cazul păcatelor legate de patima desfrânării, păcate atât de urâte și de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulți oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără prejudecăți” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinților Părinți referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie conștientizat și ajutat să iasă din răutatea și degradarea în care a căzut, înainte de a ajunge la alte răutăți și mai mari (perversiuni, adultere, avorturi, boli grave și incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viața omului este chinuită și de multe alte ispite.

Trebuie întărită, de asemenea, educația creștină din familie și legătura duhovnicească a nășiei, nașii având răspunderea orientării și formării creștine a finilor. Azi, foarte rar mai găsești nași și fini care să se întâlnească și în afară de Paști și de Crăciun, în afara obligației de a aduce ploconul de Sărbători.

Preotul și credinciosul angajați într-o relație de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieții creștine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu și de semeni într-un grad mereu mai înalt. Și preotul și credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l scârbi ori a-l împuțina prin despotism ori neascultare. Și credinciosul trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru duhovnicul său, pentru preoții și episcopii Bisericii.

7. Concluzii
Tradiția autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cumințenie, în omenie, în lumină și în simplitate, pe când falsele „tradiții” (amestecate cu practici păgâne, cu superstiții, cu magie populară) imprimă omului o agitație, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre om-comunitate-lume-Dumnezeu, făcând posibilă justificarea unor exhibiții și bizarerii străine Ortodoxiei.

Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos și iubirea Lui de oameni prezentă între credincioși, în Biserică, în rânduielile ei sfințitoare și mântuitoare. Orice inovație, orice abatere de la Sfânta Scriptură și de la Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiție” mistică sau practică ce iese din cumințenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului și deci nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire.

De aceea, mai mici sau mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenței falsului misticism), înainte de a se încetățeni ca „tradiții”, trebuie să fie combătute și eliminate fără rezerve din viața duhovnicească a credincioșilor creștini ortodocși.
Material de pe siteul : Razboi intru cuvant
avatar
Elena
Scolar
Scolar

Numarul mesajelor : 189
Varsta : 60
Puncte : 30257
Data de inscriere : 04/06/2009

Revenir en haut Aller en bas

Partager cet article sur : Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Credinta :: Commentaires

Aucun commentaire.

Voir le sujet précédent Voir le sujet suivant Revenir en haut


 
Permission de ce forum:
Vous ne pouvez pas répondre aux sujets dans ce forum