Acupuncture et homéopathie
Translate
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Derniers sujets
» Thyroïdite - traitement homéopathique
Mer Jan 17, 2018 5:23 pm par John

» Informatii programari la sediul Institutului
Ven Oct 20, 2017 3:03 pm par John

» Narcissisme traitement homéopathique
Jeu Sep 21, 2017 7:55 am par John

» L'action d'acupuncture
Jeu Sep 21, 2017 7:54 am par John

»  Hernie discale apres la chirurgie
Jeu Sep 21, 2017 7:51 am par John

» Diabéte neurogéne
Sam Aoû 05, 2017 1:51 pm par John

» Coma discussions
Ven Juil 21, 2017 8:09 am par John

» Agaricus blazei
Mer Juil 05, 2017 11:47 pm par John

-

Add to netvibes

-

301 Redirect Code Generator Tool

Get our toolbar!
[Valid RSS]
Flux RSS


Yahoo! 
MSN 


Petites annonces

    Pas d'annonces disponibles.


    Cugetări memorabile - Petre Tutea

    Voir le sujet précédent Voir le sujet suivant Aller en bas

    21012010

    Message 

    Cugetări memorabile - Petre Tutea




    Cugetări memorabile Ide Petre Țuțea
    Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul.
    Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
    Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu și invers, că oamenii au practici sinistre în istorie.
    Am
    avut revelația că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe
    adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr.
    Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esență,
    sediul lui nu e nici în știință, nici în filozofie, nici în artă. Și
    cînd un filozof, un om de știință sau un artist sînt religioși, atunci
    ei nu se mai disting de o babă murdară pe
    picioare care se roagă Maicii Domnului.

    Acum, mai la bătrînețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr.Au falsificat sută la sută alegerile.
    Ați citit “Complicațiile tehnicii votării”? Nu puteam să votez nici eu,
    atît era de complicat! Păi ce-i acest ceușesc 89% pentru niște golani
    care nu-s în stare să conducă nici o gară?
    Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie șansa hoitului român să devină viu…

    “Domnule Țuțea, dacă ați fi fost ales președinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărîre pe care ați fi luat-o?”
    – Prima hotărîre:
    privatizarea,
    însemnînd construcția celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe
    gospodarul dibaci și priceput, și comuna urbană, guvernată de
    întreprinderi, de acești giganți ai lumii moderne. Și aș fi creat
    institute care să sincronizez
    e poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spațiul valah.
    Că eu nu contest poporului român că limba lui și geniul lui intelectual îi permit să mute creațiile speciei om la el acasă.

    Omul, cînd e singur, poate face fel de fel de unelte.
    Adică devine american, spun eu.
    Eu
    aș scrie peste Statele Unite astfel:”Omul este un animal care fabrică
    unelte.”M-au întrebat unii care sînt foarte filoamericani ce cred
    despre americani. Sînt lăcătuși cosmici, domnule, le-am zis. India, de
    pildă, este inferi
    oară tehnic Americii. Nici nu încape îndoială: America o bagă
    la jiletcă.
    Da’ spiritual America e o Ghana; pe lîngă India e primitivă.

    Americanii
    nu mor în război. Sînt supraînarmați. Dau lovituri zdrobitoare. La ei
    cine face economie la muniție răspunde în fața Senatului.

    Eu
    nu pot fi americanofob decît în ceea ce privește descompunerea
    religioasă în secte. Dar din punct de vedere politic… și noi și rușii
    ar trebui să
    avem în frescele din biserici un Columb, căci fără el învățăm acum nemțește cu dicționa
    rele pe genunchi.
    În belșugul de-acolo nu poate apărea o gîndire teologică.
    Americanii
    n-au vocație; îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvînteze
    prăvăliile. Ei gîndesc negustorește. Exercită stăpînirea lumii doar la
    casele de bani.

    Antisemitismul
    nu e o reacție spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a
    francezilor, a americanilor, ci e provocat de rit, prin exces.
    E provocat de ei ca spaimă, crezînd că-l previn.
    Antisemitismul funcționează după principiul acțiunii și reacțiunii.
    Păi da
    că rabinul Moses Rosen, care e doctor și face parte din Consiliul
    Mondial Evreiesc, îl înjură pe Eminescu… Păi ce ar zice el dacă eu l-aș lua peMoise pe făraș?

    Nu
    am fost și nu sînt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreștin.
    Pentru că, să fim cinstiți, Cristos nu e din Fălticeni.

    O
    babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în
    biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar
    laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.

    Eu cînd discut cu un ateu e ca și cum aș discuta cu ușa.
    Între un credincios și un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla
    e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort
    nu există nici o legătură. Credinciosul creștin e viu.

    Ateii și materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
    Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
    Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn:
    Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă.
    Dacă-l
    posezi, indiferent în ce cantități, și te miști în sus binefăcător pe
    scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el
    în inf
    ern, prin vicii, prin lăcomie și prin toate imperfecțiile legate de orgoliu și de pofta de stăpîn.
    Nu
    pot evita neplăcerile bătrîneții și nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a
    ținut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte
    înțeleaptă: au dreptul la nerușinare. O nerușinare nelimitată. Cînd mă
    gîndesc la suferințele bătrîneții, îmi dau seama că în natura asta
    oarbă cel mai mare geniu este geniul morții. Faptul că murim, de cele
    mai multe ori la timp, este un
    semn al dragostei lui Dum
    nezeu pentru noi.
    Eu
    sînt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoți Biblia din
    Europa, atunci Shakespeare devine un glumeț tragic. Fără Biblie,
    europenii, chiar și laureații premiului Nobel, dormeau în crăci.
    Știința și filozofia greacă sînt foarte folositoare, dar nu sînt
    mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare și consolatoare pe continent –
    suverană – e Biblia.

    Există
    o carte a unui savant american care încearcă să motiveze științific
    Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de știință cum am e
    u nevoie de Securitate.
    Luther,
    cît e el de eretic și de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că
    creația autonomă e o cocotă și că nu există adevăr în afară de Biblie.
    Mie mi-a trebuit o viață întreagă ca să aflu asta. El nu era așa bătrîn
    cînd a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit
    o viață ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.

    Shakespeare, pe lîngă Biblie, - eu demonstrez asta și la Sorbona - e scriitor din Găești.
    În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spațiul sacru, în așa fel încît și vecinătățile devin sacre în prezența lui.
    Știi
    unde poți căpăta definiția omului? – te întreb. În templu. În biserică.
    Acolo ești comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul și asemănarea
    Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea
    oameni. Ar dispărea și omul.

    În biserică afli că exiști.
    Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
    În afară de cărți nu trăiesc decît dobitoacele și sfinții:
    unele
    pentru că n-au rațiune, ceilalți pentru că o au într-o prea mare măsură
    ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conștiință.

    Ceaușescu n-avea mască de golan, ci mască de golan fioros.
    Nu mi-am închipuit că un golan analfabet poate să aibă o asemenea poftă de luxurie. Vila lui
    de la Neptun…totul e de aur acolo. D-aia s-a și numit “epoca de aur”…

    Așa-zisul
    triumf al proletariatului, care a sfîrșit ca triumf al lui Ceaușescu, a
    fost triumful lui Golănescu și o trecere în întuneric. Asta a fost
    revoluția proletară. Ce s-a petrecut în decembrie ’89 n-a fost o
    revoluție, ci o restaurație: geniul politic al poporului român a
    atestat reașezarea în ordinea naturală. Asta s-a întîmplat atunci:
    o restauratio magna.
    Fără să ignor jertfele de la Timișoara, mă opresc la manifestația din
    fața Comitetului Central, cînd mulțimea a huiduit tiranul. Atunci s-a
    întîmplat un fenomen fundamental: reintrarea în ordinea naturală a
    poporului român.
    Cînd mulțimea îi refuză tiranului încrederea, ăsta calcă în gol. Așa a călcat Ceaușescu – în gol.

    Cioran
    e o inteligență pură. Păi, ca să te fîțîi ca el prin Paris, trebuie să
    ai inteligență. Că acolo inteligență este! Are o singură trăsătură
    inadmisibilă în ființa lui: e neconsolator.

    Eu m-aș întîlni cu Cioran în neliniștile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întîlni cu misticismul meu în lirismul lui.
    În
    ce privește cearta lui cu Divinitatea, eu sper ca Cioran să nu moară
    aici unde s-a născut, cum a murit Kant. Eu pe Cioran îl văd împăcat în
    amurg cu sine, cu Sfîntul Apostol Pavel și cu Absolutul Divin, pentru a
    nu muri în lumea aceasta.

    Ceea ce e ciudat la Cioran, nu e neliniștea de a fi om, ci neliniștea de a fi român.
    Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.
    Comuniștii
    au vrut să ne facă fericiți cu forța:bă, să fiți fericiți, că vă ia
    mama dracului! Adică să mănînci bine, să bei bine, să dormi bine și la
    loc comanda!

    Ca
    să constați că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai
    doctoratul în științe sociale. Orice bou vede că nu e bun. El vede că
    mă-sa rabdă, nevasta rabdă, copiii rabdă… vede tot și totul pute.

    A te poune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal.
    Comuniștii nu trebuie tratați ca infractori de drept comun. Ca hoții de buzunare, ca tîlharii,
    ca violatorii de dame…
    Comunismul e imanentism absolut: el mută complet omul în lumea asta.
    Comunismul înseamnă negația omului total, că omul total aparține la
    cele două lumi:lumea trecătoare și lumea veșnică. Or, comunismul
    ancorează în dimensiunea lumii trecătoare și în felul ăsta nu e uman.
    Pentru că dacă îi spui unui om normal: mă, ești un animal rațional
    muritor și după tine
    rămîn doar viermi și minerale – îți dă cu bîta în cap!

    M-am
    gîndit să scriu un pamflet anticomunist și m-am gîndit să iau anticii
    și modernii, cei mai mari pamfletari pe care-i întîlnesc, și să iau de
    acolo
    cele mai acidulate imagini sau figuri de stil. Și m-am gîndit
    că e un travaliu odios, gratuit, nu face trei parale. Și am ajuns la o
    intuiție mult mai corectă pentru a defini
    orice mișcare comunistă. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții.
    Definesc crimele pe rînd, delictele pe rînd și contravențiile pe rînd, și scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea univ
    ersală,
    naturală prezentă în acest integral Cod Penal. Ei sînt infractori,
    comuniștii, nu sînt oameni politici. De altfel, Douglas, ministrul de
    externe al Americii, a dat o
    definiție a comunismului: există în dreptul penal crime continue și crime continuate; comunismul e o crimă continuă.

    Comuniștii
    sînt atît de tereștri, că eu nu i-aș lăsa nici săse urce în avion, și
    între București și Moscova i-aș pune să meargă pe jos, umplînd desagii
    cu mîncare din loc în loc…

    Comunistul
    știe că e animal, știe că e rațional și știe că e absolut muritor. Dar
    în felul ăsta, cu toată raționalitatea lui, între el și dihor nu enici
    o deosebire.

    Comunismul, unde a triumfat, te belește sistematic.
    Rusia a demonstrat – tehnic, practic și teoretic – nulitatea comunismului.
    Stalinismul
    e definiția comunismului. Unde nu e stalinism, după trei luni cad de la
    putere, că nu sînt în stare să dea nici… apă. Nu se poate impune
    comunismul decît cu bîta, cu parul!

    Nu se poate face economie în comunism și de către comuniști.
    Ăștia nu sînt în stare să conducă nici o comună rurală. Încurcă apele, înfundă fîntînile…

    Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămîne pustiu.
    Atît extrema stîngă, cît și extrema dreaptă sînt falimentare.
    Comunismul,
    de pildă:premisa lui majoră e egalitatea reală, absolută a oamenilor.
    În nici unul din regnurile cunoscute nu există egalitate – nici în
    regnul mineral, că aurul nu e egal cu cărbunele, nici în regnul
    vegetal, că plantele nu sînt egale, și nici în regnul animal, că pisica
    nu e egală cu leul, cel puțin ca forță. Și nici în specia om nu
    funcționează, cu atît mai mult, principiul egalității. E damnat
    esențial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea reală a oamenilor, care este o
    utopie. Și încă… da, vorba lui Berdiaev, cusurul u
    topiilor
    nu stă în construcția lor, ci în faptul că toate sînt realizabile. E un
    paradox, însă este adevărat că paradoxul este limita pînă la care
    poate merge inteligența umană, dincolo de care apare nimicul.

    Comuniștii
    sînt văcari: consideră oamenii ca văcarii cirezile. Cum poți gîndi
    egalitatea absolută – că așa trebuie s-o gîndești ca să fii comunist –
    cînd nici nu ieși bine în stradă și te-ntîlnești cu ea, cu inegalitatea?

    Și la comuniști sînt stăpîni și slugi, dar ei sînt ipocriți, pentru că știu
    că iegalitatea oamenilor nu poate exista nicăieri; sînt perfect
    escroci, tocmai pentru că afirmă că esența comunismului este egalitatea
    reală a oamenilor. Premisa egalității absolute e nulă, iar socialiștii
    adaugă puțin sifon în vinul ăsta.

    Sistemele sociale
    trebuie definite finalist, prin ce urmăresc. Comuniștii urmăresc
    egalitatea anarhică finală. Ăștia sînt comuniștii – anarhiști! Prin
    finalitatea lui, marxismul nu e ostil anarhiei, pentru că nu poți fi
    egalitar decît dacă ești anarhic.

    Cînd
    se vorbește de totalitarismul comunist e o contradicție în termeni.
    Totalitari nu pot fi decît oamenii care pleacă de la întreg la parte –
    după formula aristotelică. Or, comuniștii, nu sînt totalitari. După ce
    mă orientez? După
    Manifestul comunist, care e evanghelia lor, evanghelia roșie. Acolo se spune că idealul lor e o societate fără stat, fără clase, concepută ca o asociere
    liberă de indivizi. E incendiul anarhiei finale, sfîrșitul
    Manifestului, cum zice Kauțki. Comuniștii sînt anarhiști la finalitate.
    Totalitari
    sînt fasciștii, hitleriștii și Biserica Catolică, pentru că și ea
    pleacă de la principiul aristotelic: întregul premerge partea. Ăștia
    sînt totalitari.
    Mi-a spus un ziarist: Nu mai spuneți asta, că zăpăciți tineretul! Dacă toți îi consideră pe comuniști t
    otalitari, nu pot sa dau pe post asta… Dar eu – ce-i în gușă și-n căpușă. Nu mă dau înapoi. Nu pot să mint.
    Cei
    care stau sub fluviul evenimentelor, stau fie din orgoliu, fie din
    capacitate de adaptare. Dat, de multe ori, adaptarea la împrejurări se
    cheamă conformism și conformistul se deosebește de ploșniță doar prin
    aceea că ea n-are rațiune…Cei care nu se conformează trag consecințele,
    fie din orgoliu, fie din incapacitate de adaptare. Dar adaptarea ține
    mai mult de biologic decît de spiritual. De pildă eu mă situez în
    fluviul inform al stanilismului, care se revarsă prin stanilismul
    haotic anglo-saxon asupra Europei centrale. Deci cum pot fi eu, dacă
    încerc
    să judec acest fluviu inform al stanilismului care situează omul în regnul animal, cum pot eu să
    scap
    de acet animalism? Prin orgoliu, mă opun – și intru în temniț. Prin
    conformism, devin un simplu animal adaptabil. De altfel, să știți un
    lucru:în lupta cu evenimentele politice majore omul basculează între
    eroism și lașitate. Te supui evenimentelor, știind că singur nu le poți
    înfrînge; și nu-ți convine să candidezi la eroism.

    Reacționar
    e cel vetust și învechit. Conservatorii mari nu sînt reacționari,
    pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu.

    Cred că acum la noi, ar fi optimă o conducere conservatoare, realizată însă într-un climat democratic.
    Adică
    un partid conservator, tradiționalist, naționalist, într-un climat
    liberal. Ca să nu facă din conservatorism instrument de tiranie, că eu
    nu pot să accept în numele nici unei idei să a
    supresc o singură celulă dintr-un om.
    avatar
    John
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 2122
    Puncte : 35834
    Data de inscriere : 24/07/2009

    http://sites.google.com/site/acupuncturareumatism/

    Revenir en haut Aller en bas

    Partager cet article sur : diggdeliciousredditstumbleuponslashdotyahoogooglelive

    Cugetări memorabile - Petre Tutea :: Commentaires

    avatar

    Message le Jeu Jan 21, 2010 10:57 pm par John

    Constituția liberală din 1923 nu e o operă, e o capodoperă. Un rege
    puternic, înfășurat într-un stat al normelor liberale: separația
    puterilor și libertăți cîte dorește nea Niță; nici nu poate duce atîtea
    libertăți!

    Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un
    meseriaș de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creație
    reală, au adus-o în istorie creștinii.

    De creat doar zeul
    crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creație – literară,
    muzicală, filozofică – leșin de rîs. Omul nu face altceva decît să
    reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendență.

    Cum
    să fie creatura creator? “Hai tată, să-ți arăt moșia pe care ți-am
    făcut-o cînd nu eram în viață…” Păi cum să fie creatura creator?

    Omul
    e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Și uneori
    nimerește, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal și
    succesiunea fenomenului din el sînt creștinii. Creștinismul nu poate fi
    identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau
    pluralist.Creștinismul este pur și simplu. Despre creștinism, Bergson
    spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul.
    Noi sîntem creștini fără să vrem. Și cînd sîntem atei sîntem creștini:
    că respirăm creștinismul cum respirăm aerul.

    Creștinismul nu e
    ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui
    mister trăit, or ideologia e ceva construit.

    A fi crești
    înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinții sînt
    creștini absoluți. Altminteri, creștinismul, gîndit real, e inaplicabil
    tocmai pentru că e absolut.

    Suveran față de natură, supus
    Divinității, nemuritor și liber prin depășirea extramundană a condiției
    sale – acesta este omul creștin.

    Nimic nu poate inlocui
    creștinismul; nici toată cultură antică precreștină. Eu sînt de părere
    că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, cînd Dumnezeu umbla
    din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcție
    de geniul religios al epocii, nu în funcție de isprăvi politice.

    Isus Cristos este eternitatea care punctează istoria.

    Dacă
    nu cunoști revelat – prin grație divină – sau inspirat, nu cunoști
    nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu știu
    unde am citit eu stupiditatea asta: “Il tomba dans une méditation
    profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle”.
    Și eu spun: dacă Newton gîndea pînă la Judecata de Apoi, nu descoperea
    nimic! Dar el a fost mult mai înțelept. Cînd a fost întrebat cum a
    descoperit gravitația, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau
    scrie undeva în natură “ legea gravitației”? Fenomenele lumii
    interioare și ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom și orgolios
    creds că explorează lumea interioară și exterioară cu jocul lui de
    ipoteze și că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el
    caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.

    N-ar
    trebui să se vorbească așa mult despre democrație. Eu, în materie de
    democrație, nu am nici o părere personală. Mă bizui pe doi gînditori
    clasici. Pe Platon și pe Aristotel. Platon susține că sînt trei forme
    de guvernămînt degenerate:tirania, oligarhia și democrația. Aristotel
    spune că democrația este sistemul face fiecare ce vrea. Și eu am spus:
    după cum se vede.

    Bergson e mai cuviincios ca Aristotel și zice
    că democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea
    umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecțiune a
    valorilor. Deci democrația e sistemul social în care face fiecare ce
    vrea și-n care numărul înlocuiește calitatea… Triumful cantității
    împotriva calității. Bergson a fost acuzat în micul dicționar filozofic
    al lui Stalin că e fascist.

    Fără să gîndesc în stilul
    darwinismului social, nu pot să rămîn indiferent la incapacitatea
    democrației de a asigura selecțiunea naturală a valorilor. Democrații
    gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate și unde e
    majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre
    democrație.

    În democrație, numai întîmplarea naște un mare șef.
    De pildă, un mare conducător în democrație a fost Clemenceau, care a
    condus politic primul război mondial.

    Eu, cît aș fi de
    aristocrat în gîndire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e
    absolută; fiecare prost luat în parte e un prost și atît. Dar toți
    proștii aștia, luați împreună, sînt un principiu istoric.

    Prin
    însăși ordinea ei ideologică, democrația îl obligă pe idiot să stea
    alături de geniu și să-i poată zice: ce mai faci, frate? Partea proastă
    este că oamenii de excepție pot ajunge captivi în cirezile democrate.
    Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă
    specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un
    individ ajunge să influențeze foarte mult asupra maselor. Aceștia sînt
    aleșii. Istoria este făcută de aleși. Paradoxul societății umane este
    că mulțimea îi produce pe conducători, iar aceștia o conduc. Ideea de
    echilibru social este caracteristica oricărei democrații burgheze. Asta
    e forța constantă a democrației. Iar extremelor – fie extremei stîngi,
    fie extremei drepte - , care violează ideea de echilibru social,
    democrația le este ostilă.

    Eu nu sînt democrat. Am asemănat democrația cu jigodia la cîine: nu scapă decît cei care sînt tari.

    Eu
    sînt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect față de poporul
    român. Și pînă la urmă mi-am modificat poziția: nu sînt democrat, sînt
    demofil, iubitor de popor.

    Democrația totală e cimitir istoric.
    Noi nu sîntem în pericol, că n-avem nici măcar democrație; un cimitir
    istoric presupune un trecut de viață care să fie îngropat.

    Și
    totuși cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectul
    măștii de om: democrația. Democrația e imperfectă, dar fără ea e greu
    de viețuit. Este un soi de haos suportabil.

    Democrația este
    sistemul social care face posibilă existența idiotului alături de
    geniu. Dar ea se deosebește de egalitarismul comunist prin lege. În
    democrație legea funcționează, în vreme ce în comunism legea nu există;
    e tiranie.

    Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu și cred că
    Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a
    făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul
    intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.

    Un filozof care se
    zbate fie să găsească argumente pentru existența lui Dumnezeu, fie să
    combată argumentele despre inexistența lui Dumnezeu reprezintă o poartă
    spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cînd îl întreabă
    Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu
    îi spune: Eu sînt cel ce sînt.

    În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.

    Binele și răul sînt conceptelepedagogiei lui Dumnezeu față de oameni.

    Dumnezeu
    s-a revelat, dovadă că este. De fapt, vînzoleala asta haotică a lumii
    actuale, frămîntarea lumii actuale, mă convinge că nu există decît
    Dumnezeu. Că totul e muritor, și universul și omul, și că lumea a fost
    făcută de Dumnezeu din nimic și o va spulbera din orgoliul divin de-a o
    face din nou – considerînd că prima lui ispravă s-a înecat istoric.

    În
    celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen a Revoluției
    franceze, prima propoziție e o idioție absolută sau în cel mai bun caz
    un sofism: Oamenii sînt egali de la natură. Asta e ca și cum Kant ar fi
    egal cu Iliescu. Oamenii sînt inegali de la natură. Sint inegali înșiși
    membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru și
    altul imbecil. Substanța ereditară e un mister.

    Egalitatea e cel mai mare dușman al libertății.

    Principiul
    egalității, pe care-l vehiculează democrații din lume, funcționează în
    mod real numai în religie, fiindcă numai religia creștină consideră
    oamenii egali în fața lui Dumnezeu.

    Eminescu, despre care Iorga
    spune că-i expresia integrală a națiunii române, iar Blaga că
    reprezintă “ideea platonică de român”, e românul absolut. L-am definit
    eu: sumă lirică de voievozi.

    Noica a fost o personalitate, dar a
    spune “epoca Noica” e ca și cum ai spune “epoca Ghiță Popescu”. Nu a
    fost nici măcar o epocă “Nae Ionescu”, cu toate că el într-adevăr,
    putea face epocă. La fel Eliade, Cioran. Face oare epocă un profesor
    universitar la Chicago? Iar Cioran a spus: Eu sînt cazul Cioran – și nu
    cred că s-a izmenit cînd a afirmat asta, pentru că, e evident, n-ați
    auzit de “ciorănism” în România. El este, ca de altfel și Eliade, o
    personalitate care s-a limitat la ea însăși. Însuși Iorga, din acest
    punct de vedere, i-a rămas inferior lui Maiorescu, pentru că Maiorescu
    a punctat epoca lui. Sămănătorismul lui Iorga a marcat, dar nu a făcut
    epocă, ci poate fi considerat doar un eveniment.

    Europa e
    formată din trei familii de popoare: familia popoarelor germene, a
    celor latine și familia popoarelor slave. Părerea mea e că dominanta e
    latină și spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin.
    Latinitatea e dominantă europeană. Nu Germania. S-au zbătut germanii,
    dar sînt tot subalterni, ca și slavii.

    Așa, dacă gîndești omul
    ca european, au nemții o expresie: a vorbi de puritate germană,
    poloneză, franceză este ridicol, pentru că popoarele Europei sînt die
    Fruchte einer Promenademischung (Progeniturile unei corcituri), adică
    două babe surde, cu doi cîini, stau la taifas și după două zile află că
    toți cățeii fătați de cățelușă nu seamănă cu fiul babei.

    ramiii
    au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică și creștină. Mai
    glorioase nu văd religii în lume… Sînt o rasă superioară, sînt părinții
    religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă
    și știință. Cultura înseamnă la ei spirit și numai ei au lăsat cultură
    pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaică și civilizația e
    multiformă. Iudeo-germano-latino-slavă.

    De ce au existat
    întotdeauna resentimente față de ovrei? – Stilul lor de viață. Cînd în
    Antichitate, au intrat în contact cu romanii, aceștia îi înțelegeau la
    nivelul sticlei. Nu știau ce sînt. Nu semănau cu romanii. Eu nu vorbesc
    rasial, vorbesc antropologic: pur și simplu nu-i înțelegeau.

    În
    Evul Mediu, pe vremea cînd europenii aveau meseriași-bijutieri, rușii
    mîncau paie. Fără tradiția asta adîncă, nu se poate face
    supercivilizație modernă. Xenopol spune așa: Viciul esențial al
    istoriei românilor, din cauza războaielor neîntrerupte cu turcii, e
    absența de dospire îndelungă a Evului Mediu.

    Extrema dreaptă, ca
    și cea stîngă, e falimentară. Omul nu e dispus, de dragul unei
    minorități numite elită, să ajungă iobag. Nici ultimul măturător nu
    este dispus să renunțe la libertate pentru că în frunte se află un
    tiran care e înțelept ca Platon. Înțelepciunea ăluia e de două parale.
    Dacă ăla se realizeză utopic pe sine, cel de pe stradă suferă.

    Greșelile
    gîndirii de dreapta la noi? Absolutizarea totalitarismului, care este
    european falimentar. Excesele. Absolutizarea ideii totalitare, care
    confiscă personalitatea, și mai ales ignoranța în ceea ce privește
    onestitatea lui Hitler, acestea au fost greșelile. Hitler a spus: Nu
    respect decît un singur cuvînt, cel dat poporului german. Iar
    Ribbentrop a declarat că Germania n-are nevoie de prieteni, ci de
    supuși. Păi cum poți să mai fii colaborator cu un asemenea imperialism?

    Orice
    extremă este socialmente insuportabilă, pentru că e lipsită de ideea
    fundamentală a oricărei societăți bine organizate, ideea de echilibru.
    Extremele violează ideea de echilibru social.

    Și poporul, și
    foarte mulți intelectuali nu pot suporta extremele, iar democrația este
    ostilă extremelor, care confiscă – și extrema stîngă și extrema dreaptă
    – personalitatea umană. Nu cred însă că extrema dreaptă poate fi
    gîndită în paralel cu cea stîngă, cum se face. Extrema dreaptă nu
    confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate. Extrema
    stîngă e egalitară; egalitatea coercitivă e sterilizantă.

    Nu
    știu dacă fantasticul e din nimic sau din ceva, dar ca să fii fantastic
    trebuie să fii transsenzorial, în afară de concret și de real. Însă
    fantasticul nu e totuna cu misticul și la o adică el e mult mai aproape
    de senzorial și foarte îndepărtat de mistic: pentru că lui îi lipsește
    relația cu misterul.

    Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul
    rînd la iubești pentru farmecul lor, și în al doilea rînd le iubești
    pentru că fac oameni.

    Eu încerc o experiență: încerc să mă
    deparazitez de filosofie, de păduchernița metafizicii. Cioran s-a
    deparazitat mai demult, deși face filozofie. Un prieten de-al meu zice:
    te deparazitezi, dar folosești sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren,
    nu înseamnă că zeul meu e calea ferată.

    În Evul Mediu s-a
    formulat de către filozofii șireți teoria adevărului dublu: secundum
    fidem – adevărul după credință și secundum rationem – adevărul după
    rațiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească
    pînă îi ia dracul… Că poți, în filozofie, să rătăcești pînă devii năuc.
    Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.

    La urma urmelor, are și filozofia acces la adevăr, pentru că situarea spiritului în adevăr e vocațională.

    Babele evlavioase merg la absolut rugîndu-se, iar filozoful trăncănind silogisme.

    Francmasoneria
    dorește puterea cu lozinci democrate. Nu sînt religioși, au o singură
    religie: propria lor doctrină. Pe dușmani îi anulează social. Au o
    structură supranațională, deci sînt antinaturali. Toți cei care aspiră
    la unitatea speciei om anulează principiul competiției între popoare;
    anulează însuși principiul civilizației moderne, născută prin luptă.

    Generația
    se naște așa: apare un cap – sau poate mai multe deodată, care sînt
    ancorate în același ideal. Și dacă idealul este strălucit reprezentat,
    devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie acceptată
    ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut,
    modelele se topesc în generații. Cei ce devin modele sînt creatori de
    epocă și de curente și astfel hotărîtori pentru cetate.

    Noi am
    fost o generație favorizată: ne-amm plimbat prin toate universitățile,
    peste toți scriitorii, peste toți gînditorii… Și am ajuns la limitele
    scepticismului autohton de tip ciorănesc. Adică nu sîntem, deocamdată,
    făuritori de sisteme general valabile.

    Generația mea a debutat
    în euforia realizării României Mari și a murit în închisorile
    comuniste. Voi, care nu ați trecut prin închisori, știți cum arată și
    cei care închid și cei închiși. Aveți o perspectivă totală.

    Tineretul
    de azi e net superior generației noastre. Și asta pentru că nu este
    ușor pentru el, în climatul ăsta fioros, așa cum ne-a fost nouă, într-o
    lume mai normală. Păi noi am trăit sub regalitate, scriam pe Palatul
    regal “ De închiriat” și nu pățeam nimic! A venit bolșevismul rus cu
    armele peste el, peste tineret, și el se scutură la mal ca rața de apă.
    S-a văzut acum în răscoala din ’89… Generația actuală e grea de glorie.
    Ca să te scuturi de bolșevism în plin bolșevism – păi cum se cheamă
    asta?

    Geniul e relief, noutate, invenție, creare de epocă și
    stil. Nu e neapărat un înțelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt
    originale, în măsura în care originalitatea e posibilă. În fond, maxima
    mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin
    încercarea de a imita mereu Divinbitatea, prin proximitatea față de
    divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sînt în măsura în care e
    apropiat sfîntul.

    În fața lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni.

    Gheorghiu-Dej
    a fost o maimuță revoluționară; a crezut că face și el revoluție, deși
    imita bolșevismul rusesc. Adică: să arestez oameni fără judecată, să-i
    țin indefinit în temniță, să-i pun în regim de exterminare, să-i ucid
    dacă vreau – asta numea el revoluție. Așa făcea Stalin. Și Dej,
    imitîndu-l, credea că e revoluționar. De fapt a fost o maimuță
    balcanică – a tiranizat poporul român la adăpostul armelor rusești. Nu?
    Ce originalitate are revoluția românească? Dar n-are nici cea rusească
    originalitate… Păi știți cum am definit eu revoluția rusească?
    Iacobinism tătaro-mongol! Teroarea iacobină mutată în stil tătăresc la
    Moscova.

    Dumnezeu a făcut lumea și pe om; și cu om a încoronat
    creația sa. Și l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine
    denumirea lor. – Originea primordială a capacității de a determina
    numele lucrurilor, care este o operație logică; originea mistică a
    gîndirii logice.

    Apariția unui mare gînditor e pentru creier ca
    o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit și se spală.
    Gîndirea este o “spălare” a creierului. Asta mă face cîteodată să cred
    că gîndirea nu e din creier și că acest creier e numai un sediu… De ce
    gîndirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o
    produc toate creierele. Dacă inteligența ar fi produsul creierului,
    atunci între Goethe și nea Ghiță n-ar mai fi nici o diferență.

    Eu
    am spus că sînt anumite zone ale corpului social unde greva trebuie
    considerată crimă antinațională. Păi ia închipuiți-vă că toți brutarii
    din România fac grevă! Nu mai mîncăm pîine?! Există zone ale economiei
    unde greva trebuie să fie, în principiu interzisă.

    Mare noroc că
    există oameni care sînt idioți! Funcția idiotului e pozitivă, pentru că
    fără el n-am înțelege nici geniul, nici normalitatea. Păi cum am
    cunoaște noi un om pe care-l numim desăvîrșit, dacă n-ar fi prezenți
    ăștia, idioții?

    Iliescu se află în treabă. Pentru activiștii de
    partid aflarea în treabă e metodă de lucru. Ăștia sînt activiști de
    partid – e neobolșevismul actual al României… Păi el a declarat în
    platforma-program că admiră valorile ideale ale comunismului! Cum ai
    spune: sînt încîntat de dulceața și de deliciul produs în mine de
    cancer…

    Corpul social e atît de afînat, încît, ca șopîrlele se
    furișează la conducere și ajung acolo impostori. Există fisuri în
    aparatul social și de stat prin care se prelinge încet, inevitabil,
    impostura. Chiar și în cele mai strălucite cetăți. Ce, credeți că în
    Franța ajung sus numai personalități remarcabile? Cînd e vorba de
    personalități, n-ai încotro, trebuie să le imiți. Fiindcă imitația e un
    fenomen social inevitabil. Dar nu poți să imiți un prost, nici un
    impostor. Cel mult îl compătimești.

    Am auzit odată un profesor
    de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urși. Dacă
    într-un salon, într-un colț, unul fumează și tace, ăla e inginer…
    Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max
    Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicație, el a
    spus: care e, mă? Uite care… - Ca să vezi, nici nu m-am gîndit!

    Revenir en haut Aller en bas

    avatar

    Message le Jeu Jan 21, 2010 10:59 pm par John

    Inteligența, oricît de mare nu e suficientă pentru a te curăța de
    prejudecăți. Cu cît inteligența e mai mare, cu atît prejudecata e mai
    voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

    Se spune despre Nae Ionescu că scuipă inteligență.

    Definiția
    lui Nae Ionescu e aceasta: meditația metafizică mutată la nivel
    cotidian, sau ridicarea cotidianului la nivel filosofic. Nimeni n-a
    făcut asta în presă pînă la el, nici măcar Eminescu. Deși a fost un
    foarte mare gînditor și deși rămîne cel mai mare jurnalist, Eminescu
    n-a filosofat în publicistică.

    Călinescu, față de Nae Ionescu,
    nici n-a existat; n-avea vocație filosofică nici cît un măturător. Nae
    Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuși.

    Nae
    Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că avut o atitudine
    justă față de toate evenimentele din România. N-a gîndit însă just
    întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l
    prefer pe omul politic.

    Întrebat fiind cum înțelege gîndirea, în
    formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost
    lăsate de Dumnezeu pe pămînt pentru ca ideile să fie sesizate senzorial
    și de proști.

    A spus despre Zelea Codreanu un lucru, Nae Ionescu: Eu mă screm și lui îi vine…

    Nu
    știu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atît de mult. Dacă
    ai cultul istoriei, ai cultul apariției și dispariției; e consolator
    acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieții și
    lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te
    învață numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în
    interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poți, la
    infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari și apare altcineva care,
    chiar dacă nu te înlocuiește, te prelucrează. Și dacă nu poți ieși din
    devenire, nu poți scăpa de tristețe; tristețea metafizică e fructul
    devenirii. Sînt proști istoricizanți care se consolează prin devenire.
    Devenim mai civilizați, nu? Sau mai culți… Adică murim ca și caprele,
    numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog,
    atîția mari creatori de cultură, și există și făuritorul de religie,
    Cristos – dar nu ne interesează!

    Istoria e întemeiată pe istoria
    dintre Eva și dracul. Așa începe istoria, această rătăcire a omului, ca
    o damnație. ar la apariția lui Cristos, atunci s-au suprapus teandric
    omul divinizat și divinitatea om și istoria a fost anulată.Cioran are o
    afirmație extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric.
    Creștinismul a punctat supraistoric, deși a apărut în istorie.

    Sînt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilității: termodinamică și istoria.

    Kant
    spunea că el e propriul său legiuitor și stăpîn. Lucru la care eu am
    făcut așa: pîrț! Așa e el legiutor și stăpîn cum sînt eu popă în
    cartier.

    Nu e om, Kant. N-a reușit să fie om cu toată
    stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu
    clopotele de la biserică, e laureat al premiului Nobel pe lîngă Kant.

    Eu
    am citit Cronica rațiunii pure ca student și am înlemnit de emoție.
    Acum am față de ea, ca mistic biblic, considerația pe care am avut-o
    față de Informația Bucureștiului. Dar a trebuit să fac 80 de ani…

    Legionarismul
    era în înseși ideile epocii, dar leginarismul nu putea să iasă
    cîștigător deoarece avea la bază o eroare – naționalismul absolut, care
    este impracticabil. De la excesul de naționalism li s-a tras sfîrșitul
    legionarilor.

    La comuniști, dacă nu ești cu ei – sau nu mai ești
    cu ei – înseamnă că ești legionar. De ce acest “sindrom legionar” la
    bolșevici mă întrebați? Fiindcă legionarii sînt singurii români care
    n-au avut în dicționar la litera G cuvîntul glumă și cînd îi prindea pe
    comuniști era vai de cozonacul lor.Dar de fapt, nici comuniștii nu știu
    de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.

    Nu se poate
    spune că mișcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate
    pozitive fiindcă extremismele sînt greu suportabile. Nici fascismul
    italian n-a durat, nici național-socialismul german n-a durat și erau
    similare cu mișcarea legionară. Deosebirea dintre ele și mișcare este
    aspectul religios al mișcării legionare. Nici fascismul și nici
    național-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri
    germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a
    uitat la ceas și a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva
    minute să mă trăsnească dacă există! Și apoi s-a uitat la ceas. Au
    trecut minutele și a demonstrat că Dumnezeu nu există.

    Cel mai
    potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru că asigură
    elita conducătoare,triumful personalității, triumful elitei
    conducătoare, nu-i așa, și nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al
    lumii creștine. În climatul creat de liberali se poate respira
    spiritual și se poate progresa material, valorile mișcîndu-se
    nederanjate de nimeni. Democrația înseamnă mai puțin decît
    liberalismul, care are într-un anume fel și un aspect aristocratic.
    Indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate
    să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român
    modern și a societății române moderne. Mă interesează liberalismul
    biruitor în Statele Unite, în Japonia și în vestul Europei. El devine,
    prin această biruință, ispititor pentru vînzoleala din spațiul
    răsăritean.

    Liberalismul te duce cum te duce trenul la
    destinație. Liberalismul favorizează corpul social: te instalează în
    sistem și n-ai încotro…

    E un fenomen istoric, dar punctează
    timpul și spațiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile.
    Liberalismul oferă constantele în timp și în spațiu ale ordinii umane,
    cu toate că a apărut istoric. Așa cum creștinismul a apărut istoric;
    dar a punctat cu eternitatea timpul și spațiul.

    Pe spațiul
    domnului ăstuia foarte mare care se cheamă întreprinzător, pe pașii
    ăstuia se naște toată civilizația modernă. În urma liberalismului se
    află uniformitatea, care economicește e sterilizantă, iar în fața lui
    nu se află decît haosul.

    Singurul sistem suportabil, fiindcă e
    copatibil cu demnitatea și libertatea umană, este liberalismul englez.
    Liberalismul instituie concurența ca o competiție de valori, și nu
    confiscarea umană. El are un singur defect:prin competiția dură care se
    practică în liberalism, nu poate fi evitată apariția deșeurilor
    sociale, adică a neajutoraților. Orice sistem social rămîne pînă la
    urmă un joc deschis, neterminat. Nu s-a găsit formula de echilibru
    între individ și societate care să n-aibă nici un rest.

    Unde e
    omul, în imanență, absolut liber? Într-o bisericuță din lemn din
    Maramureș, unde sacerdotul creștin vorbește de mistere, de taine, și se
    lasă învăluit de ele ca și credincioșii.

    Omul e liber și
    eliberat numai în templul creștin, acolo, în ritual, cînd se comunică
    tainele care îi învăluiesc deopotrivă și pe sacerdot, și pe
    credincioși. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuiești
    infinitul și autonomia gîndirii cu credința în Dumnezeul creștin:
    “Robește-mă Doamne, ca să fiu liber!” (Imitatio Christi)

    Libertatea
    eu o asemăn cu o frînghie agățată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea
    la cer, participînd la actul mîntuirii tale creștine, sau poți să
    cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății. După creștini,
    libertatea este vehicolul cu care poți să cobori în întuneric, dacă
    ești vicios. Infractorii sînt primitivii actuali, pentru că ei nu sînt
    adaptabili la morala zilnică și o calcă fiind liberi. Am învățat la
    închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea
    semenilor săi. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi e
    rușine să își chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne
    ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate pînă la
    nivelul pușcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

    Liberatea omului e partea divină din el.

    Limba
    română are virtuți complete, adică poate fi vehicol a tot ce se
    întîmplă spiritual în om. E foarte greu de mînuit. Prin ea poți deveni
    vultur sau cîntăreț de strană. Limba română are toate premisele
    valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu știu dacă e posibil
    acest marș istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii,
    nu punctăm universalitatea nicăieri. Și asta ne face sceptici. Ceea ce
    ne lipsește este îndrăzneala.

    Luciditatea este o limpezire a
    spiritului nimicitoare. Cînd ești lucid ești în fața cimitirului. A fi
    lucid înseamnă a-ți da seama perfect de limitele și neputințele tale.
    Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu
    trebuie primit, și nu înțeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.


    întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii și i-am zis: domnule
    Preda, macedoromânii nu sînt români, sînt super-români, români
    absoluți. Atît de năpăstuți și goniți, au instinct național de fiară
    bătută. Iar eu și dumneata pe lîngă ei, avem forță domestică de rațe.
    Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniță. Îi băteau pînă îi omorau,
    dar nu declarau nimic. Au o bărbăție perfectă.

    Manifestul
    comunist e avanghelia roșie a comunismului. Chiar unul din autori îl
    numește “evnghelia” lor: așa evnghelie la așa autori. E cea mai
    crîncenă manifestare umană din cîte am citit. Nu-i interesează pe Marx
    și pe Engels decît distrugerea legică a burgheziei în istorie,
    nimicirea unei clase, chiar dacă în burghezie un muncitor calificat de
    la uzinele Ford are salariu cît un secretar de stat sovietic. Da’ n-are
    importanță. Să piară burghezia! Ăsta e tot conținutul Manifestului.
    Regele Mihai I de Hohenzollern a izbit neamul nemțesc de la Baltica la
    Creta într-o noapte și a salvat poporul român de la dezastru. Mihai,
    regele românilor, a pus pumnul în balanța forțelor, înclinînd-o în
    lagărul democraților, într-un moment în care nu se știa în care
    înclină, nici în senatul francez, nici în cel american. Că am redus
    războiul cu un an, pentru ca Hitler să nu facă arme speciale, că-n
    Anglia nu mai rămîneau atunci decît iepurii din vizuini…

    Ceea ce
    e curios în persoana mea e că sînt un mistic industrialist. În planul
    meu din anii ’40 aveam paisprezece miliardari români. Atîta plănuisem
    eu. Ăia făceau cît paisprezece state române de astăzi. O linie ferată
    dublă București – Episcopia Bihorului ăia o fac în două veri, iar
    statul în vreo nouă ani. E un viciu de sistem, de structură aici. Noi a
    trebuit să copiem haosul muscălesc.

    Știți ce înseamnă un bun
    ministru? Nu să fii bun funcționar, ci să ai vocație de stăpîn. Cînd un
    ministru e funcționar, se încurcă în hîrtii. Iar ca prim-ministru,
    trebuie să porți în geantă imaginea ideală a României, spre care să te
    miști asimptotic.

    Un mister care se leagă și se dezleagă devine
    o problemă și nu mai e mister. Misterele sînt supranaturale și sînt
    singurele mijloace de ieșire din înlănțuirea cosmică, din limitele
    comunității și din mărginirea personală. În orice caz, dacă un mister
    este comentat și i se găsește un răspuns, atunci misterul se cheamă
    problemă și răspunsul, soluție.

    E adevărat că misterul nu e
    comod, te neliniștește. Dar dacă misterul sr fi absent, neliniștea
    metafizică a cunoașterii ar dispărea și omul ar deveni mineral. Funcția
    pozitivă a misterului este incitația spiritului nostru de a-l dezlega.
    Lupta dintre intelect și mister se datorește nu numai intelectului,
    vocațional, ci și misterului. Trebuie să recunoaștem că sîntem tîmpiți…

    Sacerdotul
    creștin nu e mistagog, el nu interpretează misterele. Mistagog e
    păgînul, care interpretează falsa lectură a vieții și universului – și
    asta se cheamă mitologie. Preotul creștin nu tălmăcește misterele, ci
    le comunică, fiind învăluit ritualic de ele, ca și credincioșii. Dogma
    euharistiei, dogma Trinității… ce, e de nasul unuoi popă să le
    comenteze, comportă asta comentarii?

    Mistica nu e altceva decît vehicularea misterului.

    A ști la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mîntuitor.

    E mai mîntuitoare o rugăciune într-o biserică din Găiești decît Platon.

    Ideea morții absolute stă la baza smintelii moderne.

    Heidegger
    spune așa: ca să ieși din anonimat, trebuie să trăiești neliniștea
    perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăiești
    murind absolut în fiecare zi!

    Moartea mă determină să fiu esențial. M-a impresionat foarte mult sunetul pămîntului căzînd pe coșciugul lui Nae Ionescu.

    Morții
    antici nu sînt deloc frumoși. Numai morții creștini sînt. Am găsit
    totuși la Homer un mort de toată frumusețea: Pentensileea, regina
    amazoanelor, omorîtă de Ahile. Și plînge Ahile că a omorît frumusețea
    asta de femeie… Și-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apucă
    să insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi dă un pumn și-l omoară – pe
    poporul muncitor – că-i obraznic și că insultă cadavrul ăleia. Aici am
    văzut așadar o frumusețe, deși în principiu, morții antici nu sînt
    frumoși. Creștinii sînt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.

    Cine slujește lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.

    Sigur
    că forma ideală de guvernămînt e monarhia. Monarhia ar presupune și
    alegeri, și partide și ar presupune un arbitru: acest arbitru, văzînd
    forțele politice în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege
    pe cea mai populară, ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci
    monarhia n-are criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a
    făcut România Mare, iar democrația a mai redus-o.

    Omul e
    guvernat pe pămînt de două morale: de morala dogmelor, care e creștină
    și eternă, adică absolută, și de morala normelor, care, ca morală
    laică, e construită pe puținătatea și imperfecțiunea omului. Morala
    laică nu poate fi desprinsă de morala absolută și ea arată că omul se
    mișcă asimptotic la perfecțiune, pe care n-o poate atinge niciodată.

    Morala
    în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decît ateismul.
    Știința moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul
    de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul
    trenurilor, după părerea mea. Poți s-o schimbi, ca pe tren, la care
    stație vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O
    primește de sus, sau nu o primește deloc. Cum e posibilă morala
    publică? Prin înstăpînirea absolută a moralei religioase creștine.
    Dogmele creștine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele,
    nu se deosebesc de Mersul trenurilor decît prin obiect. Morala publică
    într-un stat creștin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor
    creștine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica
    deasupra statului, ne aflăm în trebă și face fiecare ce vrea.

    Cateheza poate să furișeze morala – cum spune Dante – ca șarpele în răzoare.

    Elitele
    morale sînt mai presus decît cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii
    care fac judecăți. Cei care fac silogisme sînt față de adevăr, cum sînt
    curcile alea care se încurcă printre popice.

    Napoleon face
    adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om care a refăcut ordinea
    naturală, punînd parul pe haimanalele de pe uliță. Cînd a fost întrebat
    cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe
    bulevard, în timp ce regii Franței se pinteau la ele zadarnic, Napoleon
    a răspuns: N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe
    drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.

    Am
    fost acuzați, noi, ăștia de dreapta, că exagerăm puterea națiunii.
    Toate popoarele fac așa. Nemții se consideră buricul pămîntului,
    englezii două buricuri ale pămîntului, francezii trei buricuri și
    jumătate. Fiecare crede că neamul lui e buricul pămîntului.

    Românismul
    a însemnat, pentru generația noastră, să fim noi înșine. Că a fi la
    stînga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuși. Și am
    vrut și noi, ăștia de dreapta, să fim români.

    Sînt român și ca
    român mă socot buricul pămîntului. Că dacă n-aș fi român, n-aș fi
    nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot
    extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sînt român prin
    vocație. Tot ce gîndesc devine românesc.

    Dacă există o știință a națiunii, eu sînt de meserie român.

    Naționalismul
    poate fi practicat și cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor
    să-și trăiască tradiția și istoria cu gloriile și înfrîngerile ei.
    Pârvan zice: etnicul e punct de plecare și universalul punct de sosire.
    Eu, ca naționalist, am gîndit multă vreme că națiunea e punctul
    terminus al evoluției universale. Cînd dispar popoarele, intrăm în
    Turnul Babilonului.

    Fără nemurire și mîntuire, libertatea e de
    neconceput. Omul, dacă nu are în substanța lui ideea nemuririi și
    mîntuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…

    mul
    a depșit condiția de animal abia atunci cînd în el a apărut ideea
    nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu pemanența speciei, nici
    cu concepția estetică a gloriei.

    Fără Dumnezeu omul rămîne un
    biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre
    nicăieri. Și el rămîne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel
    sau măturător. Cînd, unde și în ce scop a apărut el în calitatea asta
    de om? Dacă se întreabă singur și nu e un zeu în dreptul casei care
    să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămîne un biet animal
    rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.

    Omul
    istoric moștenește pe cel primordial, care, jucîndu-se pe frînghia
    libertății, a împletit purul cu demonicul, viața cu moartea, lumina cu
    întunericul, libertatea cu înlănțuirea și, rămînînd captiv, jocul
    dintre el și lume, pepetuu neîmplinit, este un amestec de sfînt și
    drac, chiar dacă pare a fi intefgru. Suferă de toate bolile și viciile
    imaginabile. Nu poate ieși singur din el și din natură.

    Omul nu
    se poate autodefini. El se definește prin semeni. Constatăm actul
    individuației, dar nu ne dăm seama cotidian de incapacitatea
    autodefinirii. Eu, Petre Țuțea, spun ce cred eu despre mine și cînd
    rămîn singur cu mine uit și unde m-am născut; și în singurătate aș muri
    de melancolie ca maimuța lui Andreev. Prezența mea e definită de
    contemporanii mei.

    Drama omului este dualismul existenței lui; e
    alcătuit din corp și suflet și joacă între corp și suflet la infinit.
    Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar
    nici corpul nu este, în nici un fel convingător. Capul nu are biruință
    definitivă; faptul că e muritor îi anulează esențialitatea. Tot ce
    există în noi și nu ne obligă să ne sinucidem din disperare, se cheamă
    spirit.

    Renașterea italiană, unde omul este situat în centrul
    universului, este eretică din punct de vedere creștin. Autonomizarea
    puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel
    mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

    Deoarece setea de absolut nu i-a fost satisfăcută la grad biopsihic, omul e etrn trist.

    Aotonomia
    spirituală a omului este iluzorie și ea se mișcă perpetuu între
    Dumnezeu și dracul. Fără credință și Biserică, omul rămîne un simplu
    animal rațional și muritor, raționalitatea avînd doar caracterul unei
    mai mari puteri de adaptare la condițiile cosmice decît restul
    dobitoacelor. Cînd zici că omul e un animal rațional, și muritor,
    raționalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la
    condițiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici că omul e un
    animal rațional, atributul raționalităților îl distinge de restul
    vietăților, nescoțîndu-l din perspectiva morții absolute.Moartea devine
    relativă, ca o trecere numai prin religie – știința, oicît de savantă,
    nescoțînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu
    mă deosebesc de elefant sau de ccapră pentru că fac silogisme, dacă
    apar și dispar în mod absurd din natură.

    Scara valorilor umane
    conține: sfîntul, eroul, geniul și omul obișnuit – dincolo de aceștia
    situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul și geniul sînt fără voia
    societății, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ți contestă
    dreptul la existență dacă ești om obișnuit, dar nimeni nu trebuie să
    facă confuzie între tine, sfînt, erou și geniu. Oamenii sînt egali în
    fața legii, adică trebuie respectați ca atare, dar nu confundați, nu
    făcuți identici, că e o gogoașă… Nimeni nu-ți contestă dreptul la o
    viață normală dacă porți masca de om. Numai că dacă ești mediocru, nu
    trebuie să te instalezî în vîrf, pentru că nu e nici în interesul tău.
    Acolo trebuie să stea cei dotați. Sfîntul stă în fruntea tablei
    valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară
    umană. Eroul se consumă făcînd istorie și nedepășind sfera laicului.
    Eroul este admirat – așa cum este și geniul – dar nimeni nu i se
    închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce
    sfîntul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în
    istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată
    doar în timp și în spațiu.

    Revenir en haut Aller en bas

    avatar

    Message le Jeu Jan 21, 2010 11:00 pm par John

    Omul nu e o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sînt
    independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul,
    nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gîndit decît biblic;
    științific, nu. Moise e mai valabil decît ultima noutate evoluționistă
    a științei.

    Eu disting între omul modern și omul istoric. Omul
    etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu după chipul și
    asemănarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine, și raportat la
    acest primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenie lui. Că nu se
    poate, din cel ce am fost întreg, să fiu dumicat în epoci, în zile și
    în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor,
    lunilor, zilelor, și orelor din timpul lui Ștefan cel Mare sau de cînd
    vorbesc eu acum, ci și al clipelor în care îl definesc ca neom. Că
    trebuie să acceptăm: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul
    religios e omul etern. Omul științific e neomul istoric. Tot ce face el
    poartă pecetea preaomenescului lui.

    Umanitatea o iubești lesne. Pe om mai greu.

    Ordinea
    nu trebuie să fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea în
    afara adevărului, e dezordine. La germani e o ordine pe care nu o
    simți. Chiar cînd vezi un polițist, ca o statuie, pe stradă, el nu-ți
    apare coercitiv, ci regulator.

    Originali, vorba lui Heidegger,
    nu sînt decît idioții. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar
    Aristotel nu e original, că nu face decît să descrie opera lui
    Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială, e un geniu, pentru că
    descrie genial opera lui Dumnezeu.

    Personalitatea e acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-și mai aparține.

    Personalitatea
    e un ins care influențează ambianța prin simpla lui forță harismatică.
    Un om cu har. Nu e nevoie să fie savant, ci să aibă har.

    În
    majoritatea Dialogurilor, Platon nu rezolvă nimic. Dialogurile lui sînt
    aporii, adică înfundături. Platon e în impas permanent. În asta se vede
    geniul lui, față de Kant, care e mai plăvan: el are impresia că
    rezolvă. Platon își dă seama că nu rezolvă nimic.

    Eu am afirmat
    odată într-un salon, că Platon este mișcarea spiritului înlăuntru
    eternității. Cînd gîndim, toți sîntem platonicieni. Dacă eu încerc să
    gîndesc universul, trebuie să mut Biblia în universul înghețat al
    ideilor platonice. Asta înseamnă meditația. Platon a intuit cel mai
    bine jalea omului neputincios în fața esențelor.

    Față de măreția
    lui Cristos, Platon e un personaj mărunțel și cuviincios. Pe Platon
    poți să-l scuturi și constați că arhetipurile lui sînt filozofice, dar
    dacă muți arhetipurile acstea în în religia lui Cristos, devin modurile
    în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el
    divinitatea e un simplu “demiurg”, ceea ce în grecește înseamnă
    “meseriaș”.

    Cînd Charles Maurras a spus la politique d’abord
    (politica mai întîi), a spus un mare adevăr. Fără politică sîntem
    pierduți. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alții. Un mare om
    politic e un om care are har. El face posibilă existența comună a
    oamenilor prin spiritul lui de organizator și legiuitor.

    Partidele politice sînt cai la carul de aur al istoriei românilor; cînd devin gloabe, poporul român le trimite la abator.

    Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie.

    Păi
    dacă îi adunăm pe toți miniștrii români de la 1900 la 1918, noi am fi
    putut furniza Angliei și Imperiului Britanic cel puțin cinci miniștri…
    Iar cînd vorbesc de Ionel Brătianu, ar trebui să mă ridic în picioare,
    așa a fost de mare ca om de stat! Și a fost inginer… Ceea ce înseamnă
    că politica e o artă, o vocație.

    Politicul este legat de setea
    de putere, iar economicul este lupta de interese. Știi cum văd eu
    diferența dintre omul politic și cel economic? Omul politic este
    vulturul de sus, iar negustorul, rața de jos care se uită la el.

    Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

    La întrebările fundamentale “de ce?” și “în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: “d-aia”.

    A
    venit odată un franțuz la noi, cu niște mașini, iar una nu funcționa
    tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge și așa! Trebuie să scăpăm
    de acest “mege și așa”; că “merge și așa” înseamnă că merge oricum. Nu
    oricum, nu oriunde, nu oricînd și nu orice.

    La pușcărie am
    demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile
    de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au
    bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

    Prima
    condiție a unui român este să creadă este să creadă că poporul român
    este așa cum sînt pomii, cum sînt animalele, cum e regnul vegetal sau
    animal… Ce face poporul român e mai puțin important decît faptul că el
    este pe lume.

    Poporul român nu e cu nimic inferior poporului
    german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din
    punct de vedere politic, vifornița din spațiul în care s-a desfășurat
    istoric poporul român ne arată că sîntem unul din marile popoare ale
    Europei. Care cronicar spune, Costin parcă – n-am fost noi “în calea
    răutăților”? A reușit vreo invazie să-ăi impună stilul și credințele
    aici?

    În Consiliul de Miniștri am vrut să lămurim problema
    aceasta, cum să se limiteze creșterea populației, iar eu am fost de
    părere că românii trebuie să se înmulțească ca sardelele, sa creeze o
    superindustrie ultramodernă, să se înarmeze pînă în dinți și să se ducă
    în vizită războinică la popoarele vecine, culcîndu-le la pămînt. Și
    asta am gîndit-o în România! Îmi spunea un ministru: Sînteți cinic,
    domnule director. I-am răspuns: Nu. Sînt excesiv de patriot, domnule
    ministru. Eu gîndeam ca naționalist, bineînțeles. N-am avut încotro.
    Sînt un imperialist…

    Eu am făcut un haz ca secretar al Comisiei
    economice, spunîndu-le: Domnilor, eu aș vrea să crească populația
    României, pînă-ntr-acolo încît la Athénée Palace sa poată să mănînce
    toți mămăligă cu fasole!

    Eu aveam niște planuri pentru poporul
    român: cucerirea Bulgariei și a Ucrainei, într-o fază istorică, și mai
    tîrziu vom mai vedea… Dar nu poți cuceri cu minciuni democratice și cu
    un popor din care cinci milioane mănîncă doar de trei ori pe săptămînă…

    Cum
    văd participarea românilor de acum la mîntuirea lor? – Simplu.
    Ducîndu-se la biserică. Și folosind știința ca peria de dinți. Tot ce
    spune știința să nu-i lase cu gura căscată și tot ce spune un popă de
    la Cucuieții din Deal să considere adevăr ritualic.

    La români prostia e o infracțiune, căci vorba-ceea:”Poți umbla două ore în galop prin București și să nu dai de un prost”.

    Întotdeauna
    cînd gîndesc în spiritul poporului român, mă mut cu arme și bagaje cu
    speranța în viitor. Un grec, mi se pare, a spus nu știu dacă la Atena
    sau aici, În București: Noi nu mai sîntem, dar voi, românii, veți fi.

    Grecii,
    cînd își citesc istoria gîndiriidin spațiul lor, at trebui, vorba lui
    Cioran, să se sinucidă. Capătă sentimentul inutilității și al
    decadenței. Adică nu mai poartă numele de greci decît în mod geografic.
    Atît! Ceea ce nu e cazul cu noi.

    Am făcut o mărturisire într-o
    curte cu șase sute de inși, în închisoarea de la Aiud. Fraților, am
    zis, dacă murim toți aici, în haine vărgate și în lanțuri, nu noi facem
    cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să
    murim pentru el!

    Un tîmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare…

    În
    principiu, am certitudinea invincibilității poporului român; și că așa
    cum a ieșit din impas cu Ceaușescu, va ieși din orice impas. Așa cum
    făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană,
    austriacă și rusă și a făcut unitatea înaintea unității Italiei… E atît
    de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuțile îl
    scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente
    în sprijinul credinței mele că poporul român nu poate fi înfrînt.

    Dumezeu
    e român sau dacă nu sînt împotriva lui! În lumea valorilor prietenia
    este cîteodată o rpimejdie: ea falsifică ierarhia valorilor. Nu prin
    sentimentul amiciției se definește o valoare, ci prin rangul uman la
    care-ți ridici comunitatea din care faci parte.

    Mi-ar fi plăcut
    să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul
    seamănă cu un tîmplar ca ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face
    mobilă de lux.

    Progresul tehnic nu e un adevăr, ci o comoditate.
    Progresul e un util variabil. Ar fi fost util și pentru greci avionul,
    să nu se ducă dintr-o cetate într-alta călare pe măgar.

    Nu e de
    conceput libertatea fă ră proprietate. Orice om trebuie să fie
    considerat proprietar individual ipotetic, chiar dacă nu posedă nimic.

    Pot
    să fie ciuperci partidele, dar să binevoiască să respecte doi termeni:
    țăranul stăpîn la sat și întreprinzătorul stăpîn în comuna urbană. Dupa
    aia putem urla ca la terasă.

    De cele mai multe ori proștii sînt
    atei, intelectualiști pînă peste poate, comunitariști și foarte
    toleranți, în sensul unui dezmăț al libertății. Au o mare rezervă față
    de cei care vorbesc în termenii credinței și ai națiunii.

    Proștii reprezintă ideea de repetiție goală: o iau în totdeauna de la început. Sînt invariabili ca orice lucru neînzestrat.

    Protestantismul est o religie coborîtă la rangul de morală pentru grădinița de copii.

    Pudoarea
    creștină e atît de pură, încît carnea eroticului creștin, capătă
    pecetea spiritului, ceea ce pînă la creștini n-a realizat nimeni.

    e
    este rațiunea de stat? Este exercițiul nelimitat al puteri, aparent
    legitim care îmbracă masca interesului public și care se exercită
    dincolo de bine și de rău, adică dincolo de ordinea religioasă, morală
    și de drept. Cînd e vorba de stări excepționale, ca războiul,
    insurecția, calamitățile naturale, ea îl transformă temporar pe
    cetățean – subiect purtător de drepturi – în obiect al puterii
    politice. Rațiunea de stat nu trebuie confundată cu tirania, stare
    abuzivă, cu durată nelimitată – “anarhia canaliei de sus”, cum a
    definit-o un francez.

    Revenir en haut Aller en bas

    avatar

    Message le Jeu Jan 21, 2010 11:01 pm par John

    Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios.
    Îl face Dumezeu. Cum ne dă și cutremure, ne dă și război.
    Îi
    spuneam unui comunist sub Ceaușescu: uite, mă s-ar putea ca într-un
    viitor război să ne bată cu măturile dușmanii, să n-aibă nevoie de
    arme! Ați plantat pe spinarea fiecărui cetățean cîte o piele de iepure.
    Păi atunci, s-a terminat cu soldatul.
    Cei mai crînceni și mai
    străluciți soldați sînt cei ai popoarelor religioase. Cînd mori sub
    drapel, te gîndești că te duci la strămoși. Dar o armată care face asta
    e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce
    la gît pe care scria Gott mit uns.
    Prima funcție a unei religii
    reale este consolatoare, fiidcă religie am lătra precum cîinii. Ne
    maștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim și murim. Și întreg peisajul
    speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitație la
    fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniștea metafizică a
    cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu
    filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin
    disperare.
    Cine n-a putut fi înlocuită? Religie! Iar filozofia care
    speculează autonom, face onanie mintală. Și dacă vrea să scoată, să
    extragă esențedin științele naturii, e parazit. Atît! Nu îndrăznești să
    spui despre religie, teologal vorbind, - dacă ești cinstit – că a fost
    înlocuită de filozofie sau de știință. Un creștin îți spune că advărul
    se defineșteprin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindește
    imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poți!
    Religia este principiul uniformizator al speciei umane și este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.
    Nu poți să spui că un pigmeu este egal cu mine, pentru că el nu-l are pe Dumnezeu, nu e un om întreg.
    Religia transformă poporul într-o masă de oameni culți.
    Între
    un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet și a rămas
    religios și un țăran analfabet nu există nici o diferență.
    Nivelul
    meu intelectual, chiar dacă sînt savant, nu depășește nivelul unui popă
    obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica
    aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul.
    Știința se mișcă
    asimptotic la absolut. Arta se mișcă asimptotic la absolut. Știința
    este sediul folosului și arta este sediul plăcerii.
    Religia este
    sediul adevărului transcendent în esență și unic ca principiu unic al
    tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculații
    teoretice ale științei, prin adevărul absolut unic, care e Dumnezeu. Să
    vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă
    care cade în fața icoanei Domnului străbătută de absolut e om, și ăla e
    dihor laureat.
    În Ispita de pe munte – retro satana – Isus spune:
    “Împărăția mea nu e din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit!Du-te în
    împărăția Lui cu trenul sau cu racheta dacă poți. Nu poți! Înotăm în
    Univers ca mormolocii, și lumea lui Cristos se situează transcendent
    ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.
    Tot ce se face în afara teologiei este ononie de prestigiu.
    Revoluția
    este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea
    lumii; doar dacă te situezi în afara ei și creezi o lume nouă.
    Revoluția nu adaugă nimic Ideilor lui Platon.
    Revoluția franceză n-a
    fost o revoluție, nici revoluția rusă n-a fost o revoluție. Nu există
    revoluții, ci doar tehnici insurecționale în bătălia pentru putere
    (Curzio Malaparte). Dacă e o “restructurare” a omului, aceasta s-a
    întîmplat o singură dată în timp, la apariția lui Cristos.
    Așa am
    spus eu în temniță: Domnule colonel – eram șase sute de inși într-o
    curte închisă – nu véți fi voi, comuniștii, niciodată revoluționari
    pînă nu veți imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria
    lumii, pe Cristos. În parabola cu paia rătăcită, un păstor părăsește o
    turmă întreagă în căutarea unei oi. Să știți, asta se cheamă “unanimism
    moral creștin”. Fiindcă în universul lui Cristos o celulă care mai
    palpită într-un muribund e mai valoroasă decît toate galaxiile posibile.
    Poarta
    spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e
    rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta
    poate lua contact cu Dumnezeu. Gîndită creștin, rugăciunea ne arată că
    umilința înalță, iar nu coboară pe om.
    Am spus eu odată că dacă un
    preot din Bărăgan, cînd se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul
    ăla înlocuiește toată Academia Română…
    A încercat să-mi explice mie
    un diplomat rus precum că Moscova își trage rădăcinile de la Roma. I-am
    spus că nu se poate, pentru că toți romanii ar fi înghețat de frig la
    Moscova. Am fost întotdeauna foarte ostil rușilor, pentru că și ei
    ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomați, mi
    s-a spus că rușii sînt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: rușii
    sînt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică și care au preluat
    Bizanțul, considerîndu-se continuatorii strălucirii bizantine.
    Rușii
    au un fel de umanitate indefinibilă. Am fost la Moscova și nu pot spune
    despre ei că sînt individual tirani, deși au practicat tirania. Pe de
    altă parte, nu cred să fi întîlnit vreun rus care să fie normal; asta
    nu mi-o pot explica decît prin faptul că, probabil s-au corcit cu
    tătarii.
    Ce-și închipuie rușii? C-a fost pus jos Hitler și ei sînt
    vaccinați? Au intrat într-un teren minat: în spațiul planetar al
    intereselor anglo-saxone, al negustorilor ăstora. Dacă ești în calea
    unui automobil anglo-saxon, apare războiul. Păi ce-și închipuie
    muscalii? Că ăia tolerează să stai în calea lor? Ăia s-au învățat,
    anglo-saxonii, să fie stăpînii lumii – și muscalii zic niet! Ei asta-i…
    Păi hai să ne batem!
    I-am asemănat odată pe ruși cu vacile care dau douăzeci și cinci de chile de lapte pe zi și apoi se baligă în șiștar.
    Rușii
    sînt la fel de imperialiști ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun
    asta. Rușii sînt mai perfizi. Cînd te ocupă și te declari de acord,
    spun că ești progresist, iar cînd le rupi fălcile, că ești fascist și
    reacționar. Rușii sînt mai abili politic decît germanii. Dovadă că au
    reușit să facă din brașoava asta roșie, din rușinea asta care e
    bolșevismul, o supraputere mondială, să impună Statelor Unite situarea
    bolșevismului la rang de supraputere.
    Mă întreba un rus cu ani în
    urmă: Domnule Țuțea, cum vă explicați dumneavoastră că noi, rușii,
    întindem mîna Europei și ea o refuză sistematic? – Foarte simplu, aveți
    un cancer mintal, se chiamă cancer ideologic marxist-leninist. Aruncați
    cancerul ăsta la gunoi și Europa nu numai că vă salută, dar vă și
    recunoaște, cum tradițonal ați fost recunoscuți, ca parteneri egali. Și
    atunci Europa se va întinde de la Atlantic la Vladivostok, iar America
    va fi a doua Albanie…
    Rusul e contraindicat la cugetare ca sifilisul
    la sistemul nervos. Am făcut afirmația asta, pe care ulterior am
    retractat-o (ca să nu se creadă că e vorba de toți rușii, de marele
    popor rus), gîndidu-mă la Gorbaciov. Pentru că el spune: Situația
    economică a Uniunii – vasăzică după 70 de ani de marxism-leninism – e
    catastrofică. Punct. Și apoi optează pentru leninism! Adică pentru
    cadavrul din Piața Roșie, care a creat dezastrul ăsta…
    Cultura
    sătească este aparent anonimă; anonimatul în această sferă este o
    simplă ipoteză de lucru. Nu poți spune că la sat oamenii gîndesc în
    cor; oamenii nu gîndesc în grup…La baza culturii țărănești este tot
    personalitatea lor, dar o personalitate anonimă, nu ca orășenii, care
    se semnează unde vrei și unde nu vrei, pe garduri și hîrtie.
    Adevărurile din lumea rurală răsar așa, ca brazii, ca fagii…
    Țăranii
    formează o comunitate și orășenii o societate. Comunitatea e de natură
    organică și societatea orașului e de natură construită. Orășenii sînt
    juxtapuși, cum sînt cartofii în sac, în timp ce sătenii stau în sat
    prin reguli de comportare, conviețuire, prin asigurarea sănătății și
    echilibrului mediului ambiant. Obștea țărănească creează doar moravuri
    rurale, dar nu creează norme pentru o cetate ca cea modernă. Cînd Ion
    Mihalache a creat Partidul Țărănesc și a vrut să organizeze cetatea pe
    interesele rurale, i s-a obiectat că “domnul și doamna Mihalache vor
    ajunge la Cîmpulung într-o săptămînă cu carul de boi…”
    E foarte
    greu, cînd ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scris,
    fiindcă scrisul te definitivează, în sensul că te arată fără
    posibilitate de ieșire.
    Sfîntul are forța de coeziune a pietrei.
    Un
    sfînt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea
    de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune.
    Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum e ancorată în cultul
    genialității ca slăvire a progresului în afară. Atît. Or, cu cît sîntem
    mai avansați, mecanic și material, cu atît sîntem mai departe de esența
    reală a lumii, de sfințenie.
    Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sînt sfinții.
    A fi sfînt înseamnă a fi suveranul tău perfect.
    M-a
    întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel.
    Știi ce i-am spus? – Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.
    Social-democrația este laptele bătut al comunismului.
    Stiți
    ce vor social-democrații? Să facă și bine, dacă se poate, dar să nu
    facă ce trebuie. Social-democrația e anticamera comunismului. Numai că,
    dacă prin social-democrație s-a intrat în comunism, nu se poate ieși
    din comunism tot pe-acolo. E ca o ușă care se poate deschide numai
    dintr-o parte. Social-democrații n-au forță activă de luptă. Păi n-au
    guvernat Germania social-democrații? Drept care au făcut pe ei!
    Trei
    ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon și despre Cristos.
    Zice colonelul: Vă rog să scrieți ce-ați vorbit, ca nu cumva ministrul
    de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. –
    Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit
    aici, că nu sîntem solidari unii cu alții…
    Am fost în tinerețe de
    stînga din generozitate. Pentru că, vorba-ceea: dacă pînă la 30 de ani
    nu ești de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stînga
    și nu ești conservator, ești creștin. Confudam în tinerețe comunismul
    cu comunitarismul.
    Stînga nu poate guverna. Cînd vine la putere e pustiu.
    Toate formele de stînga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.
    Acum
    vor să-l sfințească pe Ștefan cel Mare… A fost cea mai mare
    personalitate politică și militară pe care au dat-o românii în istoria
    lor. Carol I zicea: Nu veți mai da unu’ ca ăsta chiar dacă mai trăiți
    încă un milion de ani. Da’cum să faci sfînt din el? Că el era curvar,
    domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou național fără egal. Cel mai
    mare. Da’ sfînt… Cum să faci sfînt din el?!
    Este incorect să ai
    dispreț față de tehnică. Eu nu sînt tehnocrat, însă recunosc că în
    bătălia pentru adaptare, tehnica este universal utilă. Dar asta nu
    înseamnă că tehnica poartă în ea dimensiunea infinitului.
    Cînd va
    dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun –
    va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe
    cu haine.
    Țăranul este omul absolut.
    Nae Ionescu îl concepea pe
    român ca pe un țăran învățat, dens de credință. Păi nu e realitate! Cum
    putem muta un om în cioareci în Academia Română? Nu poți absolutiza
    țăranul. Îl poți iubi că e viguros și că e român autentic. Că sigur e
    român! Dacă eu, că tata a fost popă și maică-mea țărancă, și tot mă
    îndoiesc că sînt român, dar de un țăran în cioareci nu trebuie să te
    îndoiești, dă-o încolo de treabă! Ăla e român prin definiție. Ăla duce
    cioarecii la primărie și îi dă certificat de român…Eu mă gîndesc la
    țăran bio-istoric. Pentru că el e purtătorul bio-istoric al românilor.
    Fără cioarecii lui, aici trăiau tătarii, pecenegii, cumanii, turcii,
    maghiarii, germanii… Pe cioarecii lui stăm. Eu nu sînt un om pitoresc,
    eu sînt un om grav. Cred că sînteți de acord că, la rangul minții mele,
    nu sînt pitoresc. Dar în presă apar pitoresc. Și moare de plăcere
    mass-media cînd citește gogoșile astea. Zice: aoleu, ce drăguț e ăsta!
    Eu nu sînt un om drăguț, eu sînt un om solemn.
    I-am spus eu
    părintelui Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă
    socotiți? Popă, zic. Și unde aveți parohia? – N-am parohie, dar
    spovedesc pe unde pot.
    Și eu sînt un om greoi de munte, ca Eminescu,
    fără să am îndrăzneala să mă compar cu el – un pisc. Dar și eu sînt un
    om greoi de munte; și de aceea, nimic nu se desface cu suflu de destin
    dacă mă uit în trecutul meu, cu suflu de destin în mod necesar, ci
    totul este întîmplător. De aceea am fost condamnat să condamn adevărul.
    Nu sînt spontan, caut continuu, nu sînt vizitat de inspirație, totul e
    inițiere, efort continuu rațional, că asta e inițiere, căutare
    personală; caut metodologic mereu o cale către adevăr și nu ajung deloc
    la el. Și pînă la urmă mă rezum la ce se întîmplă în templu, în
    biserică, în materie de adevăr. E vorba de adevăr, nu e vorba de
    comoditate. Că sînt incomod, că sînt bătrîn, că biologia vîrstei mi-a
    luat unele virtuți pe care le-am avut în tinerețe, asta nu mă
    deranjează. Ceea ce mă deranjează enorm, e că nu ajung la adevăr
    căutîndu-l. Fiindcă cel care-l cautănu-l află, și-l caută neaflînd și,
    vorbind socratico-creștin, știe neștind.
    Nae Ionescu le zicea unora
    că ar trebui să facă așa ca ăla, arătînd cu degetul către mine. Da’,
    zice, ăla ne va conduce în viitor…Și într-adevăr, i-am condus pe
    toți…la pușcărie!
    Eu sînt aristocrat prin adopțiune – că maică-mea
    era țărancă. Cum spune Tudor Vianu despre Titu Maiorescu: a fost el
    boier? Dacă nu se duceau la Viena și în Germania, rămîneau doar niște
    balcanici extraordinar de inteligenți… Și eu la fel, dacă n-aș avea
    cultură filozofică germană, aș fi un șiret din Cîmpulung, mi-aș permite
    să mă joc de-a țurca. Noi sîntem germani de limbă română!
    Se zice că
    și animalele, unele simt nevoia de companie; cică elefantul și măgarul
    nu iubesc singurătatea. Eu mă compar cu ei. Nici lor nu le place să
    trăiască singuri. Dar ei au superioritate față de mine. Sînt foarte
    invidios pe elefant și pe măgar: ei mor singuri. Se izolează cînd mor.
    Moartea măgarului e cea mai glorioasă. Prinții și regii mor în fața
    asistenței: mor ca niște vaci…
    Sînt neliniștit de bătrînețe și
    însingurat. Am un regret: că nu m-am însurat, să am și eu un copil. Am
    un regret: că nu m-am însurat, să am și eu un copil. Chiar dacă sînt
    niște javre, copiii, dar oricum… Sînt carne din carnea… sînt javre din
    carnea ta. Așa o fi vrut Dumnezeu.
    En n-am tins să devin filozof. Am
    vrut să devin “legiuitor” – ceea ce e cu totul altceva -, adică să mă
    mut în alții. Legiuitorul este unul care își lichidează
    autoinstatisfacțiile revărsîndu-se, formal sau juridic, în alții. Asta
    am vrut eu. Eu m-am văzut întotdeauna legiuitor, deși n-am avut ocazia
    să fiu. Am fost sfătuitor la diferiți tîmpiți miniștri. Și alunecam
    peste ei ca apa peste rață… Uite, ca să ajungi legiuitor într-un stat
    nu-i suficient să fii un mare gînditor juridic, adică gînditor al
    formelor ordinii în societatea umană, ci trebuie să ai și o spurcăciune
    de partid. De unul singur poți să scrii tratate întregi… scrii cărți,
    dar nu faci cetate.
    Deși sînt bolnav și neajutorat, nu îmi pare rău
    că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Știți de ce? Pentru
    că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă
    pesimismului de a mă autonega este evidența existenței mele. Omul care
    se sinucide n-a constatat că e om. N-a reușit să intuiască existența
    sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide – indiferent de
    starea mea, sănătate sau boală – fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit
    cu voia mea pe lumea asta. Și nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta
    este jocul fundamental al existenței mele.
    Am o consolare – că în
    grandoarea istorică a poporului român eu sînt o rotiță invizibilă, dar
    sînt… Aș fi fost neconsolat dacă n-aș fi trăit convingerea fermă că îmi
    face cinstea suferinței un mare popor. Asta m-a salvat de la nebunie.
    Adică nu fac pușcărie pentru că reprezint un trib de negri, ci un mare
    popor, greu de istorie și de viitorul lui strălucit. Asta m-a consolat.
    Eu,
    în tinerețe, am fost un om de extremă stîngă. Și la maturitate, de
    extremă dreaptă. Iar acum mă consolez cu calitatea mea de român întreg.
    Jocul acesta pe scara de valori politice nu mă mai interesează. S-a
    stins în mine acum setea de putere. N-o mai am. M-aș bucura însă de un
    lucru – e chiar ceea ce nu mi-a plăcut și am fost toată viața silit să
    fac, fiindcă sînt sărac: să fiu sfătuitor. Atît.
    Eu, dacă mă bate un
    român, mă consider maghiar sau ram. Nu pot ofensa neamul meu în nici un
    individ. Pentru mine, toți românii sînt egali români. Nu știu dacă sînt
    înțeles: românii n-au nici un viciu după mine și sînt egali.

    Dumnezeu știe cît de Socrate sînt! Eu nu mă socotesc decît o oarecare
    ființă gînditoare. Gîndesc și spun ceea ce gîndesc. E bine? E rău? Eu
    spun ceea ce cred că trebuie să spun. N-am făcut niciodată altfel, dar,
    în comunism, nimeni nu lua în seamă ceea ce spuneam. Spusele mele erau
    consemnate la Securitate, au avut ei grijă să mi le facă… arhivă. Cine
    va vrea să-mi studieze gîndirea va trebui să bată la ușa acestei
    onorabile instituții. Sper că odată și-odată ușa asta se va deschide.
    Nu numai pentru consemnarea “gîndirii lui Țuțea”, ci și pentru alte
    consemnări.
    Nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează
    trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut.
    Știți cînd începe viața mea? Acum, cînd vorbesc cu dumneavoastră… Și
    așa mereu. Trăiesc ca să scap de amintirile grețoase care punctează
    existența mea; trăiesc, ca să mă detașez, principiul actualității. Ca
    să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe
    anumite laturi, nu-i așa, și neomenesc – mă situez în principiul
    actualității. V-am spus: nu fac biografie, nici autobiografie, trăiesc
    principiul actualității permanente… Eu am fost Petre Țuțea.
    Am avut
    și discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sînt un om
    vorbăreț. Toată suferința mea se datorește poftei mele de a vorbi fără
    restricții…
    A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea! Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie!
    Eu,
    de la vîrsta de cinci ani, - așa mi s-a spus mereu – eram cam
    inteligent. Am intrat în școală cum intră leul în cireadă: o mănîncă
    toată. Singurul lucru pe care nu l-am putut face în școală a fost
    idioția parțială, plastică: nu puteam desena un ou.
    Cînd am văzut,
    în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam
    eu, ca om, să-mi explic asta? Și atunci m-am gîndit că există o forță
    supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face
    isprava asta, ca eu să scap de înlănțuire. Pentru că, personal, nu mă
    pot dez-lănțui și elibera. Iar a viețui acolo, la închisoare, fără
    asistența Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a
    născut în mine credința nelimitată în atotputernicia și atotbunătatea
    divină.
    Am devenit un gînditor creștin cînd mi-am dat seama că fără
    revelație, fără asistență divină, nu pot ști nici cine sînt, nici ce
    este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens
    sau nu. Nu pot ști de unul singur. Cînd mi-am dat seama că fără
    Dumnezeu nu poți cunoaște sensul existenței umane și universale.
    Eu
    n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine.
    Întîmplările au alergat peste mine, dar n-au reușit să mă nimicească.
    Asta m-a dus cu gîndul la Dumnezeu, care e situat deasupra
    întîmplărilor vieții mele.
    Eu am fost asemănat cu Socrate. Atît el,
    cît și eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni
    neaflînd și știm neștiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model
    existențial. Dar raportat la Isus își pierde semnificația. El a căutat
    un zeu. Eu, de plidă, nu-l caut, că-l am.
    Ați întîlnit cumva, prin
    locurile pe care le-ați străbătut sau pe vreun bulevard, cuvîntul
    “țuțism” sau “țuțianism”? N-am făcut școală, deși și Nae Ionescu a
    gustat din mine. Nimeni nu a intrat în contact cu mine fără să ia ceva
    în traistă.
    Am o rugăminte față de Cioran: să nu mă mai
    supradimensioneze, pentru că această exagerare, venind de la o
    personalitate ca a lui, îmi sădește în suflet, sau intensifică în mine,
    sentimentul dureros al neîndeplinirii. Acest sentiment este fructul
    întîlnirii dintre eul concret și ideal.
    Eu am scris mult la viața
    mea, dar nu cred că scrierile mele sînt antologice și nici elocvente
    pentru evoluția spirituală a personalității mele. Poate eu însumi m-am
    împiedicat să mă realizez.
    M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu
    cînd te așezi la masa de scris cum scrii? – Sînt emoționat de fila
    goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalității.
    Urmăresc să nu fiu original și să fiu cuviincios. – Ești inspirat? –
    Nu, nu stă niciodată un zeu în colțul camerei mele cînd scriu eu. Sînt
    foarte neliniștit. Eu, care sînt creștin… Am două neliniști; să nu se
    afle în expunerea mea nici o inadvertență terminologică și nici o
    impietate.
    Nu mă interesează dacă memoria mea se va păstra veșnic
    sau dacă or să mă uite oamenii. Eu, care sînt mistic, am două feluri de
    păgînism: nu pot suporta proștii, adică nu mă pot detașa de deliciile
    inteligenței; și pe urmă, în vreme ce la creștini suferința e calea
    regală a mîntuirii, eu nu pot suporta nici o suferință fizică. Or, ăsta
    e model homeric, model păgîn.
    Nu mă interesează trecutul. De cîte ori mă întreabă cineva cînd m-am născut, spun că într-unul din anii trecuți.
    De
    cînd am ieșit din pușcărie mi se fac din cînd în cînd percheziții și
    sînt luat la Securitate pentru anchetă. La început mă anchetau grade
    mici. Acum am ajuns la nivel de colonel. Unul din ăștia m-a întrebat
    zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor.
    I-am răspuns: Domnule colonel, eu la Restaurantul Scriitorilor
    întîlnesc tot felul de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori,
    curve și popi. Eu nu știu cu care din ăștia stați dumneavoastră de
    vorbă. Dar, decît să vă spună ei, mai bine să vă spun eu cine sînt:
    sînt român, naționalist, creștin, ortodox și militarist. Părerea mea
    este următoarea: trebuie să ne înmulțim ca sardelele, să ne înarmăm
    pînă-n dinți și să terminăm cu popoarele limitrofe, căci n-au ce căuta
    în Europa. Visul meu e ca fiecare babă română să mulgă vaca cu cască
    militară pe cap.
    Eu nu sînt orgolios deloc. Dar dacă cineva mă calcă pe nojițe, mi-aduc aminte ce-am fost.
    Toată viața am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul…
    Treisprezece
    ani de închisoare… Aveam doar o hăinuță de pușcăriaș. Ne dădeau o zeamă
    chioară și mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu țin
    minte anul… Cînd m-au anchetat am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am
    murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la
    Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe
    ori îmi doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să
    mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să
    povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român
    spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități.
    M-a
    întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? –
    N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră
    vorbește tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Și mi-au dat 20 de ani
    muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare ca
    să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

    Am fost
    solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca și
    Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat și să scrii, să
    meditezi. Adică să spui: vă mulțumesc că m-ați arestat! Asta era o
    porcărie nemaipomenită, să obligi un deținut să scrie. El poate să-și
    scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuți…
    Eu,
    cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din
    Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de
    rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă
    schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă
    era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu
    nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că
    n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un
    ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod
    fizic.

    Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de
    statuie. Nu sînt candidat la rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e
    groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea
    rămînerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămîne după mine
    ca zăpada de anul trecut. M-am fîțîit așa, un pic, în epocă… Eu nu îmi
    supraviețuiesc. Ca să rămîi în epocă trebuie să fii genial, or eu am
    fost numai inteligent.
    Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am
    apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și
    suferință. Și convingerea mea este că suferința rămîne totuși cea mai
    mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

    Eu n-adun nimic. Îmi
    spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiți așa, vă poate fura
    oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepția regelui
    Franței în materie de risipire a ideilor mele. Concepția lui despre
    cartof. Cînd au venit cartofii din America, țăranii nu-i cultivau. “Să
    mîncăm noi buruiana asta din pămînt…” Ce a zis regele Franței? “Mă,
    seamănă, mă, cartofi pe moșia mea și, cînd or vedea țăranii că îi
    păzesc, or să-și dea seama că-s lucru bun. Lăsați-i să fure, că așa se
    răspîndesc cartofii în țară.”
    Odată, în hol la Athénée Palace, m-a
    arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu
    mi-au răspuns. Și atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la
    Cluj: “Cu idei, frate, cu idei!”
    Uneori mă preocupa ideea “operei”
    mele. Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu
    am fost, da’ atunci – ce sînt? Că nici ultimul parazit care crește în
    cutele societății nu sînt… Pesemne că sînt cineva dificil de fixat.
    “Ce
    mai faceți, domnu’ Țuțea?” – Mă simt asemeni unui vultur trist, care
    înălțat la zenit urinează asupra veacului douăzeci cu un dispreț
    creștin.
    Am purtat ideile și credința precum poartă vîntul microbii.
    Un
    umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieții de
    junglă, împingînd cruzimea pînă la forma gratuită a bestialității
    tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.
    Umanismul
    este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din
    antropocentrismul Renașterii. În Renaștere, “titanii” s-au umflat prin
    autocunoașterea necunoașterii. Ei nu se cunoșteau pe ei înșiși și au
    crezut că s-au descoperit ca oameni.
    Omul – javra asta bipedă, pe
    care eu îl consider “animal prost”, homo stultus – atunci cînd se
    screme să facă singur ordine, adică cînd practică umanismul, îl
    înlocuiește pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu
    dracul mai mult decît în sacrul spațiu al Italiei. Acolo, adică, unde
    s-a născut umanismul în Renaștere.
    Cu ungurii nu putem avea probleme
    militare: dacă dăm drumul la toți caii din Ardeal, fără călăreți, în
    două ceasuri se pișă în Budapesta.
    (Vlad Țepeș) are meritul de a fi
    pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ștefan cel
    Mare. Cu armele! Are meritul că l-a și bătut. Și are mai ales meritul
    că a coborît morala absolută prin țepele puse în fvt la nivel absolut.
    Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la
    tine. Ăsta-i voivod absolut, Vlad Țepeș. Păi fără ăsta istoria
    românilor e o pajiște cu miei!

    Revenir en haut Aller en bas

    avatar

    Message le Jeu Jan 21, 2010 11:02 pm par John

    ATENȚIE, CONSERVAȚI ACEASTĂ LICENȚĂ DACĂ REDISTRIBUIȚI ACEST FIȘIER – Licență Biblioteca Electronică ====================== Versiunea I, 1999
    Copyright ˆ Radu Iliescu – Biblioteca Electronică
    Sursa lme.ro/%7Ebyblos

    Link sters admin

    Baza de texte a Bibliotecii Electronice poate fi copiată, difuzată și modificată în condițiile următoare: 01) Orice copie în scopuri private, în scopuri de ilustrare a
    învățămîntului și în scopuri de cercetare este autorizată.
    02)
    Introducerea oricărui text sau fragment într-un material de largă
    circulație trebuie să se facă însoțită de prezenta licență. Prezența
    oricărui text într-un material comercial fără prezenta licență este
    interzisă.

    03) Antetul care însoțeste prezentul document trebuie integral păstrat.
    04) Mențiunea producătorului original trebuie să existe, precum și cea a contribuțiilor ulterioare. 05) Orice modificare ulterioară în sensul corectării erorilor sau
    punerii
    în formă într-un alt format trebuie neîntîrziat adusă la cunoștința
    administratorului acestei biblioteci. Indicarea diferitelor modificări
    trebuie explicit precizată, precum și datată. Acestea conferă autorului
    statutul de colaborator la Biblioteca
    Electronică.
    06) Acestă licență se aplică inclusiv versiunilor ulterioare provenind de la colaboratorii Bibliotecii Electronice. Copist: Dana Iliescu (dana.iliescu@lme.ro)
    Prezentul fișier reproduce cugetări culese de copist din întreaga operă a lui Petre Țuțea.size=12]----------------------------------------Sfîrșitul licenței
    Bibliotecii Electronice--[/size]
    ----------------------------------------

    Revenir en haut Aller en bas

    Message  par Contenu sponsorisé

    Revenir en haut Aller en bas

    Voir le sujet précédent Voir le sujet suivant Revenir en haut


     
    Permission de ce forum:
    Vous ne pouvez pas répondre aux sujets dans ce forum