Acupuncture et homéopathie
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Derniers sujets
» Diabéte neurogéne
Sam Aoû 05, 2017 1:51 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

» Narcissisme traitement homéopathique
Ven Aoû 04, 2017 12:01 am par Jescard Michael

» Thyroïdite - traitement homéopathique
Jeu Aoû 03, 2017 12:57 pm par Rives Hara

» L'action d'acupuncture
Sam Juil 29, 2017 5:11 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

» Coma discussions
Ven Juil 21, 2017 8:09 am par Dr.Ioan Dumitrescu

» Agaricus blazei
Mer Juil 05, 2017 11:47 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

» Trousse d'urgence homéopathique
Mer Juil 05, 2017 9:54 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

»  Hernie discale apres la chirurgie
Lun Juil 03, 2017 10:54 am par Dr.Ioan Dumitrescu

-

Add to netvibes

-

301 Redirect Code Generator Tool

Get our toolbar!
[Valid RSS]
Flux RSS


Yahoo! 
MSN 



Cugetări memorabile - Petre Tutea

Voir le sujet précédent Voir le sujet suivant Aller en bas

21012010

Message 

Cugetări memorabile - Petre Tutea




Cugetări memorabile Ide Petre Țuțea
Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul.
Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu și invers, că oamenii au practici sinistre în istorie.
Am
avut revelația că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe
adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr.
Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esență,
sediul lui nu e nici în știință, nici în filozofie, nici în artă. Și
cînd un filozof, un om de știință sau un artist sînt religioși, atunci
ei nu se mai disting de o babă murdară pe
picioare care se roagă Maicii Domnului.

Acum, mai la bătrînețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr.Au falsificat sută la sută alegerile.
Ați citit “Complicațiile tehnicii votării”? Nu puteam să votez nici eu,
atît era de complicat! Păi ce-i acest ceușesc 89% pentru niște golani
care nu-s în stare să conducă nici o gară?
Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie șansa hoitului român să devină viu…

“Domnule Țuțea, dacă ați fi fost ales președinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărîre pe care ați fi luat-o?”
– Prima hotărîre:
privatizarea,
însemnînd construcția celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe
gospodarul dibaci și priceput, și comuna urbană, guvernată de
întreprinderi, de acești giganți ai lumii moderne. Și aș fi creat
institute care să sincronizez
e poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spațiul valah.
Că eu nu contest poporului român că limba lui și geniul lui intelectual îi permit să mute creațiile speciei om la el acasă.

Omul, cînd e singur, poate face fel de fel de unelte.
Adică devine american, spun eu.
Eu
aș scrie peste Statele Unite astfel:”Omul este un animal care fabrică
unelte.”M-au întrebat unii care sînt foarte filoamericani ce cred
despre americani. Sînt lăcătuși cosmici, domnule, le-am zis. India, de
pildă, este inferi
oară tehnic Americii. Nici nu încape îndoială: America o bagă
la jiletcă.
Da’ spiritual America e o Ghana; pe lîngă India e primitivă.

Americanii
nu mor în război. Sînt supraînarmați. Dau lovituri zdrobitoare. La ei
cine face economie la muniție răspunde în fața Senatului.

Eu
nu pot fi americanofob decît în ceea ce privește descompunerea
religioasă în secte. Dar din punct de vedere politic… și noi și rușii
ar trebui să
avem în frescele din biserici un Columb, căci fără el învățăm acum nemțește cu dicționa
rele pe genunchi.
În belșugul de-acolo nu poate apărea o gîndire teologică.
Americanii
n-au vocație; îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvînteze
prăvăliile. Ei gîndesc negustorește. Exercită stăpînirea lumii doar la
casele de bani.

Antisemitismul
nu e o reacție spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a
francezilor, a americanilor, ci e provocat de rit, prin exces.
E provocat de ei ca spaimă, crezînd că-l previn.
Antisemitismul funcționează după principiul acțiunii și reacțiunii.
Păi da
că rabinul Moses Rosen, care e doctor și face parte din Consiliul
Mondial Evreiesc, îl înjură pe Eminescu… Păi ce ar zice el dacă eu l-aș lua peMoise pe făraș?

Nu
am fost și nu sînt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreștin.
Pentru că, să fim cinstiți, Cristos nu e din Fălticeni.

O
babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în
biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar
laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.

Eu cînd discut cu un ateu e ca și cum aș discuta cu ușa.
Între un credincios și un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla
e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort
nu există nici o legătură. Credinciosul creștin e viu.

Ateii și materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn:
Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă.
Dacă-l
posezi, indiferent în ce cantități, și te miști în sus binefăcător pe
scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el
în inf
ern, prin vicii, prin lăcomie și prin toate imperfecțiile legate de orgoliu și de pofta de stăpîn.
Nu
pot evita neplăcerile bătrîneții și nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a
ținut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte
înțeleaptă: au dreptul la nerușinare. O nerușinare nelimitată. Cînd mă
gîndesc la suferințele bătrîneții, îmi dau seama că în natura asta
oarbă cel mai mare geniu este geniul morții. Faptul că murim, de cele
mai multe ori la timp, este un
semn al dragostei lui Dum
nezeu pentru noi.
Eu
sînt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoți Biblia din
Europa, atunci Shakespeare devine un glumeț tragic. Fără Biblie,
europenii, chiar și laureații premiului Nobel, dormeau în crăci.
Știința și filozofia greacă sînt foarte folositoare, dar nu sînt
mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare și consolatoare pe continent –
suverană – e Biblia.

Există
o carte a unui savant american care încearcă să motiveze științific
Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de știință cum am e
u nevoie de Securitate.
Luther,
cît e el de eretic și de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că
creația autonomă e o cocotă și că nu există adevăr în afară de Biblie.
Mie mi-a trebuit o viață întreagă ca să aflu asta. El nu era așa bătrîn
cînd a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit
o viață ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.

Shakespeare, pe lîngă Biblie, - eu demonstrez asta și la Sorbona - e scriitor din Găești.
În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spațiul sacru, în așa fel încît și vecinătățile devin sacre în prezența lui.
Știi
unde poți căpăta definiția omului? – te întreb. În templu. În biserică.
Acolo ești comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul și asemănarea
Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea
oameni. Ar dispărea și omul.

În biserică afli că exiști.
Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
În afară de cărți nu trăiesc decît dobitoacele și sfinții:
unele
pentru că n-au rațiune, ceilalți pentru că o au într-o prea mare măsură
ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conștiință.

Ceaușescu n-avea mască de golan, ci mască de golan fioros.
Nu mi-am închipuit că un golan analfabet poate să aibă o asemenea poftă de luxurie. Vila lui
de la Neptun…totul e de aur acolo. D-aia s-a și numit “epoca de aur”…

Așa-zisul
triumf al proletariatului, care a sfîrșit ca triumf al lui Ceaușescu, a
fost triumful lui Golănescu și o trecere în întuneric. Asta a fost
revoluția proletară. Ce s-a petrecut în decembrie ’89 n-a fost o
revoluție, ci o restaurație: geniul politic al poporului român a
atestat reașezarea în ordinea naturală. Asta s-a întîmplat atunci:
o restauratio magna.
Fără să ignor jertfele de la Timișoara, mă opresc la manifestația din
fața Comitetului Central, cînd mulțimea a huiduit tiranul. Atunci s-a
întîmplat un fenomen fundamental: reintrarea în ordinea naturală a
poporului român.
Cînd mulțimea îi refuză tiranului încrederea, ăsta calcă în gol. Așa a călcat Ceaușescu – în gol.

Cioran
e o inteligență pură. Păi, ca să te fîțîi ca el prin Paris, trebuie să
ai inteligență. Că acolo inteligență este! Are o singură trăsătură
inadmisibilă în ființa lui: e neconsolator.

Eu m-aș întîlni cu Cioran în neliniștile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întîlni cu misticismul meu în lirismul lui.
În
ce privește cearta lui cu Divinitatea, eu sper ca Cioran să nu moară
aici unde s-a născut, cum a murit Kant. Eu pe Cioran îl văd împăcat în
amurg cu sine, cu Sfîntul Apostol Pavel și cu Absolutul Divin, pentru a
nu muri în lumea aceasta.

Ceea ce e ciudat la Cioran, nu e neliniștea de a fi om, ci neliniștea de a fi român.
Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.
Comuniștii
au vrut să ne facă fericiți cu forța:bă, să fiți fericiți, că vă ia
mama dracului! Adică să mănînci bine, să bei bine, să dormi bine și la
loc comanda!

Ca
să constați că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai
doctoratul în științe sociale. Orice bou vede că nu e bun. El vede că
mă-sa rabdă, nevasta rabdă, copiii rabdă… vede tot și totul pute.

A te poune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal.
Comuniștii nu trebuie tratați ca infractori de drept comun. Ca hoții de buzunare, ca tîlharii,
ca violatorii de dame…
Comunismul e imanentism absolut: el mută complet omul în lumea asta.
Comunismul înseamnă negația omului total, că omul total aparține la
cele două lumi:lumea trecătoare și lumea veșnică. Or, comunismul
ancorează în dimensiunea lumii trecătoare și în felul ăsta nu e uman.
Pentru că dacă îi spui unui om normal: mă, ești un animal rațional
muritor și după tine
rămîn doar viermi și minerale – îți dă cu bîta în cap!

M-am
gîndit să scriu un pamflet anticomunist și m-am gîndit să iau anticii
și modernii, cei mai mari pamfletari pe care-i întîlnesc, și să iau de
acolo
cele mai acidulate imagini sau figuri de stil. Și m-am gîndit
că e un travaliu odios, gratuit, nu face trei parale. Și am ajuns la o
intuiție mult mai corectă pentru a defini
orice mișcare comunistă. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții.
Definesc crimele pe rînd, delictele pe rînd și contravențiile pe rînd, și scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea univ
ersală,
naturală prezentă în acest integral Cod Penal. Ei sînt infractori,
comuniștii, nu sînt oameni politici. De altfel, Douglas, ministrul de
externe al Americii, a dat o
definiție a comunismului: există în dreptul penal crime continue și crime continuate; comunismul e o crimă continuă.

Comuniștii
sînt atît de tereștri, că eu nu i-aș lăsa nici săse urce în avion, și
între București și Moscova i-aș pune să meargă pe jos, umplînd desagii
cu mîncare din loc în loc…

Comunistul
știe că e animal, știe că e rațional și știe că e absolut muritor. Dar
în felul ăsta, cu toată raționalitatea lui, între el și dihor nu enici
o deosebire.

Comunismul, unde a triumfat, te belește sistematic.
Rusia a demonstrat – tehnic, practic și teoretic – nulitatea comunismului.
Stalinismul
e definiția comunismului. Unde nu e stalinism, după trei luni cad de la
putere, că nu sînt în stare să dea nici… apă. Nu se poate impune
comunismul decît cu bîta, cu parul!

Nu se poate face economie în comunism și de către comuniști.
Ăștia nu sînt în stare să conducă nici o comună rurală. Încurcă apele, înfundă fîntînile…

Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămîne pustiu.
Atît extrema stîngă, cît și extrema dreaptă sînt falimentare.
Comunismul,
de pildă:premisa lui majoră e egalitatea reală, absolută a oamenilor.
În nici unul din regnurile cunoscute nu există egalitate – nici în
regnul mineral, că aurul nu e egal cu cărbunele, nici în regnul
vegetal, că plantele nu sînt egale, și nici în regnul animal, că pisica
nu e egală cu leul, cel puțin ca forță. Și nici în specia om nu
funcționează, cu atît mai mult, principiul egalității. E damnat
esențial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea reală a oamenilor, care este o
utopie. Și încă… da, vorba lui Berdiaev, cusurul u
topiilor
nu stă în construcția lor, ci în faptul că toate sînt realizabile. E un
paradox, însă este adevărat că paradoxul este limita pînă la care
poate merge inteligența umană, dincolo de care apare nimicul.

Comuniștii
sînt văcari: consideră oamenii ca văcarii cirezile. Cum poți gîndi
egalitatea absolută – că așa trebuie s-o gîndești ca să fii comunist –
cînd nici nu ieși bine în stradă și te-ntîlnești cu ea, cu inegalitatea?

Și la comuniști sînt stăpîni și slugi, dar ei sînt ipocriți, pentru că știu
că iegalitatea oamenilor nu poate exista nicăieri; sînt perfect
escroci, tocmai pentru că afirmă că esența comunismului este egalitatea
reală a oamenilor. Premisa egalității absolute e nulă, iar socialiștii
adaugă puțin sifon în vinul ăsta.

Sistemele sociale
trebuie definite finalist, prin ce urmăresc. Comuniștii urmăresc
egalitatea anarhică finală. Ăștia sînt comuniștii – anarhiști! Prin
finalitatea lui, marxismul nu e ostil anarhiei, pentru că nu poți fi
egalitar decît dacă ești anarhic.

Cînd
se vorbește de totalitarismul comunist e o contradicție în termeni.
Totalitari nu pot fi decît oamenii care pleacă de la întreg la parte –
după formula aristotelică. Or, comuniștii, nu sînt totalitari. După ce
mă orientez? După
Manifestul comunist, care e evanghelia lor, evanghelia roșie. Acolo se spune că idealul lor e o societate fără stat, fără clase, concepută ca o asociere
liberă de indivizi. E incendiul anarhiei finale, sfîrșitul
Manifestului, cum zice Kauțki. Comuniștii sînt anarhiști la finalitate.
Totalitari
sînt fasciștii, hitleriștii și Biserica Catolică, pentru că și ea
pleacă de la principiul aristotelic: întregul premerge partea. Ăștia
sînt totalitari.
Mi-a spus un ziarist: Nu mai spuneți asta, că zăpăciți tineretul! Dacă toți îi consideră pe comuniști t
otalitari, nu pot sa dau pe post asta… Dar eu – ce-i în gușă și-n căpușă. Nu mă dau înapoi. Nu pot să mint.
Cei
care stau sub fluviul evenimentelor, stau fie din orgoliu, fie din
capacitate de adaptare. Dat, de multe ori, adaptarea la împrejurări se
cheamă conformism și conformistul se deosebește de ploșniță doar prin
aceea că ea n-are rațiune…Cei care nu se conformează trag consecințele,
fie din orgoliu, fie din incapacitate de adaptare. Dar adaptarea ține
mai mult de biologic decît de spiritual. De pildă eu mă situez în
fluviul inform al stanilismului, care se revarsă prin stanilismul
haotic anglo-saxon asupra Europei centrale. Deci cum pot fi eu, dacă
încerc
să judec acest fluviu inform al stanilismului care situează omul în regnul animal, cum pot eu să
scap
de acet animalism? Prin orgoliu, mă opun – și intru în temniț. Prin
conformism, devin un simplu animal adaptabil. De altfel, să știți un
lucru:în lupta cu evenimentele politice majore omul basculează între
eroism și lașitate. Te supui evenimentelor, știind că singur nu le poți
înfrînge; și nu-ți convine să candidezi la eroism.

Reacționar
e cel vetust și învechit. Conservatorii mari nu sînt reacționari,
pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu.

Cred că acum la noi, ar fi optimă o conducere conservatoare, realizată însă într-un climat democratic.
Adică
un partid conservator, tradiționalist, naționalist, într-un climat
liberal. Ca să nu facă din conservatorism instrument de tiranie, că eu
nu pot să accept în numele nici unei idei să a
supresc o singură celulă dintr-un om.
avatar
Dr.Ioan Dumitrescu
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 2114
Puncte : 34266
Data de inscriere : 24/07/2009

http://sites.google.com/site/acupuncturareumatism/

Revenir en haut Aller en bas

Partager cet article sur : Excite BookmarksDiggRedditDel.icio.usGoogleLiveSlashdotNetscapeTechnoratiStumbleUponNewsvineFurlYahooSmarking

Cugetări memorabile - Petre Tutea :: Commentaires

avatar

Message le Jeu Jan 21, 2010 10:57 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

Constituția liberală din 1923 nu e o operă, e o capodoperă. Un rege
puternic, înfășurat într-un stat al normelor liberale: separația
puterilor și libertăți cîte dorește nea Niță; nici nu poate duce atîtea
libertăți!

Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un
meseriaș de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creație
reală, au adus-o în istorie creștinii.

De creat doar zeul
crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creație – literară,
muzicală, filozofică – leșin de rîs. Omul nu face altceva decît să
reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendență.

Cum
să fie creatura creator? “Hai tată, să-ți arăt moșia pe care ți-am
făcut-o cînd nu eram în viață…” Păi cum să fie creatura creator?

Omul
e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Și uneori
nimerește, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal și
succesiunea fenomenului din el sînt creștinii. Creștinismul nu poate fi
identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau
pluralist.Creștinismul este pur și simplu. Despre creștinism, Bergson
spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul.
Noi sîntem creștini fără să vrem. Și cînd sîntem atei sîntem creștini:
că respirăm creștinismul cum respirăm aerul.

Creștinismul nu e
ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui
mister trăit, or ideologia e ceva construit.

A fi crești
înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinții sînt
creștini absoluți. Altminteri, creștinismul, gîndit real, e inaplicabil
tocmai pentru că e absolut.

Suveran față de natură, supus
Divinității, nemuritor și liber prin depășirea extramundană a condiției
sale – acesta este omul creștin.

Nimic nu poate inlocui
creștinismul; nici toată cultură antică precreștină. Eu sînt de părere
că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, cînd Dumnezeu umbla
din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcție
de geniul religios al epocii, nu în funcție de isprăvi politice.

Isus Cristos este eternitatea care punctează istoria.

Dacă
nu cunoști revelat – prin grație divină – sau inspirat, nu cunoști
nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu știu
unde am citit eu stupiditatea asta: “Il tomba dans une méditation
profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle”.
Și eu spun: dacă Newton gîndea pînă la Judecata de Apoi, nu descoperea
nimic! Dar el a fost mult mai înțelept. Cînd a fost întrebat cum a
descoperit gravitația, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau
scrie undeva în natură “ legea gravitației”? Fenomenele lumii
interioare și ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom și orgolios
creds că explorează lumea interioară și exterioară cu jocul lui de
ipoteze și că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el
caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.

N-ar
trebui să se vorbească așa mult despre democrație. Eu, în materie de
democrație, nu am nici o părere personală. Mă bizui pe doi gînditori
clasici. Pe Platon și pe Aristotel. Platon susține că sînt trei forme
de guvernămînt degenerate:tirania, oligarhia și democrația. Aristotel
spune că democrația este sistemul face fiecare ce vrea. Și eu am spus:
după cum se vede.

Bergson e mai cuviincios ca Aristotel și zice
că democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea
umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecțiune a
valorilor. Deci democrația e sistemul social în care face fiecare ce
vrea și-n care numărul înlocuiește calitatea… Triumful cantității
împotriva calității. Bergson a fost acuzat în micul dicționar filozofic
al lui Stalin că e fascist.

Fără să gîndesc în stilul
darwinismului social, nu pot să rămîn indiferent la incapacitatea
democrației de a asigura selecțiunea naturală a valorilor. Democrații
gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate și unde e
majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre
democrație.

În democrație, numai întîmplarea naște un mare șef.
De pildă, un mare conducător în democrație a fost Clemenceau, care a
condus politic primul război mondial.

Eu, cît aș fi de
aristocrat în gîndire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e
absolută; fiecare prost luat în parte e un prost și atît. Dar toți
proștii aștia, luați împreună, sînt un principiu istoric.

Prin
însăși ordinea ei ideologică, democrația îl obligă pe idiot să stea
alături de geniu și să-i poată zice: ce mai faci, frate? Partea proastă
este că oamenii de excepție pot ajunge captivi în cirezile democrate.
Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă
specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un
individ ajunge să influențeze foarte mult asupra maselor. Aceștia sînt
aleșii. Istoria este făcută de aleși. Paradoxul societății umane este
că mulțimea îi produce pe conducători, iar aceștia o conduc. Ideea de
echilibru social este caracteristica oricărei democrații burgheze. Asta
e forța constantă a democrației. Iar extremelor – fie extremei stîngi,
fie extremei drepte - , care violează ideea de echilibru social,
democrația le este ostilă.

Eu nu sînt democrat. Am asemănat democrația cu jigodia la cîine: nu scapă decît cei care sînt tari.

Eu
sînt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect față de poporul
român. Și pînă la urmă mi-am modificat poziția: nu sînt democrat, sînt
demofil, iubitor de popor.

Democrația totală e cimitir istoric.
Noi nu sîntem în pericol, că n-avem nici măcar democrație; un cimitir
istoric presupune un trecut de viață care să fie îngropat.

Și
totuși cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectul
măștii de om: democrația. Democrația e imperfectă, dar fără ea e greu
de viețuit. Este un soi de haos suportabil.

Democrația este
sistemul social care face posibilă existența idiotului alături de
geniu. Dar ea se deosebește de egalitarismul comunist prin lege. În
democrație legea funcționează, în vreme ce în comunism legea nu există;
e tiranie.

Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu și cred că
Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a
făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul
intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.

Un filozof care se
zbate fie să găsească argumente pentru existența lui Dumnezeu, fie să
combată argumentele despre inexistența lui Dumnezeu reprezintă o poartă
spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cînd îl întreabă
Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu
îi spune: Eu sînt cel ce sînt.

În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.

Binele și răul sînt conceptelepedagogiei lui Dumnezeu față de oameni.

Dumnezeu
s-a revelat, dovadă că este. De fapt, vînzoleala asta haotică a lumii
actuale, frămîntarea lumii actuale, mă convinge că nu există decît
Dumnezeu. Că totul e muritor, și universul și omul, și că lumea a fost
făcută de Dumnezeu din nimic și o va spulbera din orgoliul divin de-a o
face din nou – considerînd că prima lui ispravă s-a înecat istoric.

În
celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen a Revoluției
franceze, prima propoziție e o idioție absolută sau în cel mai bun caz
un sofism: Oamenii sînt egali de la natură. Asta e ca și cum Kant ar fi
egal cu Iliescu. Oamenii sînt inegali de la natură. Sint inegali înșiși
membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru și
altul imbecil. Substanța ereditară e un mister.

Egalitatea e cel mai mare dușman al libertății.

Principiul
egalității, pe care-l vehiculează democrații din lume, funcționează în
mod real numai în religie, fiindcă numai religia creștină consideră
oamenii egali în fața lui Dumnezeu.

Eminescu, despre care Iorga
spune că-i expresia integrală a națiunii române, iar Blaga că
reprezintă “ideea platonică de român”, e românul absolut. L-am definit
eu: sumă lirică de voievozi.

Noica a fost o personalitate, dar a
spune “epoca Noica” e ca și cum ai spune “epoca Ghiță Popescu”. Nu a
fost nici măcar o epocă “Nae Ionescu”, cu toate că el într-adevăr,
putea face epocă. La fel Eliade, Cioran. Face oare epocă un profesor
universitar la Chicago? Iar Cioran a spus: Eu sînt cazul Cioran – și nu
cred că s-a izmenit cînd a afirmat asta, pentru că, e evident, n-ați
auzit de “ciorănism” în România. El este, ca de altfel și Eliade, o
personalitate care s-a limitat la ea însăși. Însuși Iorga, din acest
punct de vedere, i-a rămas inferior lui Maiorescu, pentru că Maiorescu
a punctat epoca lui. Sămănătorismul lui Iorga a marcat, dar nu a făcut
epocă, ci poate fi considerat doar un eveniment.

Europa e
formată din trei familii de popoare: familia popoarelor germene, a
celor latine și familia popoarelor slave. Părerea mea e că dominanta e
latină și spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin.
Latinitatea e dominantă europeană. Nu Germania. S-au zbătut germanii,
dar sînt tot subalterni, ca și slavii.

Așa, dacă gîndești omul
ca european, au nemții o expresie: a vorbi de puritate germană,
poloneză, franceză este ridicol, pentru că popoarele Europei sînt die
Fruchte einer Promenademischung (Progeniturile unei corcituri), adică
două babe surde, cu doi cîini, stau la taifas și după două zile află că
toți cățeii fătați de cățelușă nu seamănă cu fiul babei.

ramiii
au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică și creștină. Mai
glorioase nu văd religii în lume… Sînt o rasă superioară, sînt părinții
religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă
și știință. Cultura înseamnă la ei spirit și numai ei au lăsat cultură
pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaică și civilizația e
multiformă. Iudeo-germano-latino-slavă.

De ce au existat
întotdeauna resentimente față de ovrei? – Stilul lor de viață. Cînd în
Antichitate, au intrat în contact cu romanii, aceștia îi înțelegeau la
nivelul sticlei. Nu știau ce sînt. Nu semănau cu romanii. Eu nu vorbesc
rasial, vorbesc antropologic: pur și simplu nu-i înțelegeau.

În
Evul Mediu, pe vremea cînd europenii aveau meseriași-bijutieri, rușii
mîncau paie. Fără tradiția asta adîncă, nu se poate face
supercivilizație modernă. Xenopol spune așa: Viciul esențial al
istoriei românilor, din cauza războaielor neîntrerupte cu turcii, e
absența de dospire îndelungă a Evului Mediu.

Extrema dreaptă, ca
și cea stîngă, e falimentară. Omul nu e dispus, de dragul unei
minorități numite elită, să ajungă iobag. Nici ultimul măturător nu
este dispus să renunțe la libertate pentru că în frunte se află un
tiran care e înțelept ca Platon. Înțelepciunea ăluia e de două parale.
Dacă ăla se realizeză utopic pe sine, cel de pe stradă suferă.

Greșelile
gîndirii de dreapta la noi? Absolutizarea totalitarismului, care este
european falimentar. Excesele. Absolutizarea ideii totalitare, care
confiscă personalitatea, și mai ales ignoranța în ceea ce privește
onestitatea lui Hitler, acestea au fost greșelile. Hitler a spus: Nu
respect decît un singur cuvînt, cel dat poporului german. Iar
Ribbentrop a declarat că Germania n-are nevoie de prieteni, ci de
supuși. Păi cum poți să mai fii colaborator cu un asemenea imperialism?

Orice
extremă este socialmente insuportabilă, pentru că e lipsită de ideea
fundamentală a oricărei societăți bine organizate, ideea de echilibru.
Extremele violează ideea de echilibru social.

Și poporul, și
foarte mulți intelectuali nu pot suporta extremele, iar democrația este
ostilă extremelor, care confiscă – și extrema stîngă și extrema dreaptă
– personalitatea umană. Nu cred însă că extrema dreaptă poate fi
gîndită în paralel cu cea stîngă, cum se face. Extrema dreaptă nu
confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate. Extrema
stîngă e egalitară; egalitatea coercitivă e sterilizantă.

Nu
știu dacă fantasticul e din nimic sau din ceva, dar ca să fii fantastic
trebuie să fii transsenzorial, în afară de concret și de real. Însă
fantasticul nu e totuna cu misticul și la o adică el e mult mai aproape
de senzorial și foarte îndepărtat de mistic: pentru că lui îi lipsește
relația cu misterul.

Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul
rînd la iubești pentru farmecul lor, și în al doilea rînd le iubești
pentru că fac oameni.

Eu încerc o experiență: încerc să mă
deparazitez de filosofie, de păduchernița metafizicii. Cioran s-a
deparazitat mai demult, deși face filozofie. Un prieten de-al meu zice:
te deparazitezi, dar folosești sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren,
nu înseamnă că zeul meu e calea ferată.

În Evul Mediu s-a
formulat de către filozofii șireți teoria adevărului dublu: secundum
fidem – adevărul după credință și secundum rationem – adevărul după
rațiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească
pînă îi ia dracul… Că poți, în filozofie, să rătăcești pînă devii năuc.
Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.

La urma urmelor, are și filozofia acces la adevăr, pentru că situarea spiritului în adevăr e vocațională.

Babele evlavioase merg la absolut rugîndu-se, iar filozoful trăncănind silogisme.

Francmasoneria
dorește puterea cu lozinci democrate. Nu sînt religioși, au o singură
religie: propria lor doctrină. Pe dușmani îi anulează social. Au o
structură supranațională, deci sînt antinaturali. Toți cei care aspiră
la unitatea speciei om anulează principiul competiției între popoare;
anulează însuși principiul civilizației moderne, născută prin luptă.

Generația
se naște așa: apare un cap – sau poate mai multe deodată, care sînt
ancorate în același ideal. Și dacă idealul este strălucit reprezentat,
devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie acceptată
ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut,
modelele se topesc în generații. Cei ce devin modele sînt creatori de
epocă și de curente și astfel hotărîtori pentru cetate.

Noi am
fost o generație favorizată: ne-amm plimbat prin toate universitățile,
peste toți scriitorii, peste toți gînditorii… Și am ajuns la limitele
scepticismului autohton de tip ciorănesc. Adică nu sîntem, deocamdată,
făuritori de sisteme general valabile.

Generația mea a debutat
în euforia realizării României Mari și a murit în închisorile
comuniste. Voi, care nu ați trecut prin închisori, știți cum arată și
cei care închid și cei închiși. Aveți o perspectivă totală.

Tineretul
de azi e net superior generației noastre. Și asta pentru că nu este
ușor pentru el, în climatul ăsta fioros, așa cum ne-a fost nouă, într-o
lume mai normală. Păi noi am trăit sub regalitate, scriam pe Palatul
regal “ De închiriat” și nu pățeam nimic! A venit bolșevismul rus cu
armele peste el, peste tineret, și el se scutură la mal ca rața de apă.
S-a văzut acum în răscoala din ’89… Generația actuală e grea de glorie.
Ca să te scuturi de bolșevism în plin bolșevism – păi cum se cheamă
asta?

Geniul e relief, noutate, invenție, creare de epocă și
stil. Nu e neapărat un înțelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt
originale, în măsura în care originalitatea e posibilă. În fond, maxima
mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin
încercarea de a imita mereu Divinbitatea, prin proximitatea față de
divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sînt în măsura în care e
apropiat sfîntul.

În fața lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni.

Gheorghiu-Dej
a fost o maimuță revoluționară; a crezut că face și el revoluție, deși
imita bolșevismul rusesc. Adică: să arestez oameni fără judecată, să-i
țin indefinit în temniță, să-i pun în regim de exterminare, să-i ucid
dacă vreau – asta numea el revoluție. Așa făcea Stalin. Și Dej,
imitîndu-l, credea că e revoluționar. De fapt a fost o maimuță
balcanică – a tiranizat poporul român la adăpostul armelor rusești. Nu?
Ce originalitate are revoluția românească? Dar n-are nici cea rusească
originalitate… Păi știți cum am definit eu revoluția rusească?
Iacobinism tătaro-mongol! Teroarea iacobină mutată în stil tătăresc la
Moscova.

Dumnezeu a făcut lumea și pe om; și cu om a încoronat
creația sa. Și l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine
denumirea lor. – Originea primordială a capacității de a determina
numele lucrurilor, care este o operație logică; originea mistică a
gîndirii logice.

Apariția unui mare gînditor e pentru creier ca
o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit și se spală.
Gîndirea este o “spălare” a creierului. Asta mă face cîteodată să cred
că gîndirea nu e din creier și că acest creier e numai un sediu… De ce
gîndirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o
produc toate creierele. Dacă inteligența ar fi produsul creierului,
atunci între Goethe și nea Ghiță n-ar mai fi nici o diferență.

Eu
am spus că sînt anumite zone ale corpului social unde greva trebuie
considerată crimă antinațională. Păi ia închipuiți-vă că toți brutarii
din România fac grevă! Nu mai mîncăm pîine?! Există zone ale economiei
unde greva trebuie să fie, în principiu interzisă.

Mare noroc că
există oameni care sînt idioți! Funcția idiotului e pozitivă, pentru că
fără el n-am înțelege nici geniul, nici normalitatea. Păi cum am
cunoaște noi un om pe care-l numim desăvîrșit, dacă n-ar fi prezenți
ăștia, idioții?

Iliescu se află în treabă. Pentru activiștii de
partid aflarea în treabă e metodă de lucru. Ăștia sînt activiști de
partid – e neobolșevismul actual al României… Păi el a declarat în
platforma-program că admiră valorile ideale ale comunismului! Cum ai
spune: sînt încîntat de dulceața și de deliciul produs în mine de
cancer…

Corpul social e atît de afînat, încît, ca șopîrlele se
furișează la conducere și ajung acolo impostori. Există fisuri în
aparatul social și de stat prin care se prelinge încet, inevitabil,
impostura. Chiar și în cele mai strălucite cetăți. Ce, credeți că în
Franța ajung sus numai personalități remarcabile? Cînd e vorba de
personalități, n-ai încotro, trebuie să le imiți. Fiindcă imitația e un
fenomen social inevitabil. Dar nu poți să imiți un prost, nici un
impostor. Cel mult îl compătimești.

Am auzit odată un profesor
de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urși. Dacă
într-un salon, într-un colț, unul fumează și tace, ăla e inginer…
Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max
Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicație, el a
spus: care e, mă? Uite care… - Ca să vezi, nici nu m-am gîndit!

Revenir en haut Aller en bas

avatar

Message le Jeu Jan 21, 2010 10:59 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

Inteligența, oricît de mare nu e suficientă pentru a te curăța de
prejudecăți. Cu cît inteligența e mai mare, cu atît prejudecata e mai
voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

Se spune despre Nae Ionescu că scuipă inteligență.

Definiția
lui Nae Ionescu e aceasta: meditația metafizică mutată la nivel
cotidian, sau ridicarea cotidianului la nivel filosofic. Nimeni n-a
făcut asta în presă pînă la el, nici măcar Eminescu. Deși a fost un
foarte mare gînditor și deși rămîne cel mai mare jurnalist, Eminescu
n-a filosofat în publicistică.

Călinescu, față de Nae Ionescu,
nici n-a existat; n-avea vocație filosofică nici cît un măturător. Nae
Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuși.

Nae
Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că avut o atitudine
justă față de toate evenimentele din România. N-a gîndit însă just
întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l
prefer pe omul politic.

Întrebat fiind cum înțelege gîndirea, în
formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost
lăsate de Dumnezeu pe pămînt pentru ca ideile să fie sesizate senzorial
și de proști.

A spus despre Zelea Codreanu un lucru, Nae Ionescu: Eu mă screm și lui îi vine…

Nu
știu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atît de mult. Dacă
ai cultul istoriei, ai cultul apariției și dispariției; e consolator
acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieții și
lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te
învață numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în
interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poți, la
infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari și apare altcineva care,
chiar dacă nu te înlocuiește, te prelucrează. Și dacă nu poți ieși din
devenire, nu poți scăpa de tristețe; tristețea metafizică e fructul
devenirii. Sînt proști istoricizanți care se consolează prin devenire.
Devenim mai civilizați, nu? Sau mai culți… Adică murim ca și caprele,
numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog,
atîția mari creatori de cultură, și există și făuritorul de religie,
Cristos – dar nu ne interesează!

Istoria e întemeiată pe istoria
dintre Eva și dracul. Așa începe istoria, această rătăcire a omului, ca
o damnație. ar la apariția lui Cristos, atunci s-au suprapus teandric
omul divinizat și divinitatea om și istoria a fost anulată.Cioran are o
afirmație extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric.
Creștinismul a punctat supraistoric, deși a apărut în istorie.

Sînt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilității: termodinamică și istoria.

Kant
spunea că el e propriul său legiuitor și stăpîn. Lucru la care eu am
făcut așa: pîrț! Așa e el legiutor și stăpîn cum sînt eu popă în
cartier.

Nu e om, Kant. N-a reușit să fie om cu toată
stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu
clopotele de la biserică, e laureat al premiului Nobel pe lîngă Kant.

Eu
am citit Cronica rațiunii pure ca student și am înlemnit de emoție.
Acum am față de ea, ca mistic biblic, considerația pe care am avut-o
față de Informația Bucureștiului. Dar a trebuit să fac 80 de ani…

Legionarismul
era în înseși ideile epocii, dar leginarismul nu putea să iasă
cîștigător deoarece avea la bază o eroare – naționalismul absolut, care
este impracticabil. De la excesul de naționalism li s-a tras sfîrșitul
legionarilor.

La comuniști, dacă nu ești cu ei – sau nu mai ești
cu ei – înseamnă că ești legionar. De ce acest “sindrom legionar” la
bolșevici mă întrebați? Fiindcă legionarii sînt singurii români care
n-au avut în dicționar la litera G cuvîntul glumă și cînd îi prindea pe
comuniști era vai de cozonacul lor.Dar de fapt, nici comuniștii nu știu
de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.

Nu se poate
spune că mișcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate
pozitive fiindcă extremismele sînt greu suportabile. Nici fascismul
italian n-a durat, nici național-socialismul german n-a durat și erau
similare cu mișcarea legionară. Deosebirea dintre ele și mișcare este
aspectul religios al mișcării legionare. Nici fascismul și nici
național-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri
germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a
uitat la ceas și a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva
minute să mă trăsnească dacă există! Și apoi s-a uitat la ceas. Au
trecut minutele și a demonstrat că Dumnezeu nu există.

Cel mai
potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru că asigură
elita conducătoare,triumful personalității, triumful elitei
conducătoare, nu-i așa, și nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al
lumii creștine. În climatul creat de liberali se poate respira
spiritual și se poate progresa material, valorile mișcîndu-se
nederanjate de nimeni. Democrația înseamnă mai puțin decît
liberalismul, care are într-un anume fel și un aspect aristocratic.
Indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate
să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român
modern și a societății române moderne. Mă interesează liberalismul
biruitor în Statele Unite, în Japonia și în vestul Europei. El devine,
prin această biruință, ispititor pentru vînzoleala din spațiul
răsăritean.

Liberalismul te duce cum te duce trenul la
destinație. Liberalismul favorizează corpul social: te instalează în
sistem și n-ai încotro…

E un fenomen istoric, dar punctează
timpul și spațiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile.
Liberalismul oferă constantele în timp și în spațiu ale ordinii umane,
cu toate că a apărut istoric. Așa cum creștinismul a apărut istoric;
dar a punctat cu eternitatea timpul și spațiul.

Pe spațiul
domnului ăstuia foarte mare care se cheamă întreprinzător, pe pașii
ăstuia se naște toată civilizația modernă. În urma liberalismului se
află uniformitatea, care economicește e sterilizantă, iar în fața lui
nu se află decît haosul.

Singurul sistem suportabil, fiindcă e
copatibil cu demnitatea și libertatea umană, este liberalismul englez.
Liberalismul instituie concurența ca o competiție de valori, și nu
confiscarea umană. El are un singur defect:prin competiția dură care se
practică în liberalism, nu poate fi evitată apariția deșeurilor
sociale, adică a neajutoraților. Orice sistem social rămîne pînă la
urmă un joc deschis, neterminat. Nu s-a găsit formula de echilibru
între individ și societate care să n-aibă nici un rest.

Unde e
omul, în imanență, absolut liber? Într-o bisericuță din lemn din
Maramureș, unde sacerdotul creștin vorbește de mistere, de taine, și se
lasă învăluit de ele ca și credincioșii.

Omul e liber și
eliberat numai în templul creștin, acolo, în ritual, cînd se comunică
tainele care îi învăluiesc deopotrivă și pe sacerdot, și pe
credincioși. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuiești
infinitul și autonomia gîndirii cu credința în Dumnezeul creștin:
“Robește-mă Doamne, ca să fiu liber!” (Imitatio Christi)

Libertatea
eu o asemăn cu o frînghie agățată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea
la cer, participînd la actul mîntuirii tale creștine, sau poți să
cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății. După creștini,
libertatea este vehicolul cu care poți să cobori în întuneric, dacă
ești vicios. Infractorii sînt primitivii actuali, pentru că ei nu sînt
adaptabili la morala zilnică și o calcă fiind liberi. Am învățat la
închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea
semenilor săi. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi e
rușine să își chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne
ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate pînă la
nivelul pușcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Liberatea omului e partea divină din el.

Limba
română are virtuți complete, adică poate fi vehicol a tot ce se
întîmplă spiritual în om. E foarte greu de mînuit. Prin ea poți deveni
vultur sau cîntăreț de strană. Limba română are toate premisele
valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu știu dacă e posibil
acest marș istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii,
nu punctăm universalitatea nicăieri. Și asta ne face sceptici. Ceea ce
ne lipsește este îndrăzneala.

Luciditatea este o limpezire a
spiritului nimicitoare. Cînd ești lucid ești în fața cimitirului. A fi
lucid înseamnă a-ți da seama perfect de limitele și neputințele tale.
Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu
trebuie primit, și nu înțeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.


întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii și i-am zis: domnule
Preda, macedoromânii nu sînt români, sînt super-români, români
absoluți. Atît de năpăstuți și goniți, au instinct național de fiară
bătută. Iar eu și dumneata pe lîngă ei, avem forță domestică de rațe.
Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniță. Îi băteau pînă îi omorau,
dar nu declarau nimic. Au o bărbăție perfectă.

Manifestul
comunist e avanghelia roșie a comunismului. Chiar unul din autori îl
numește “evnghelia” lor: așa evnghelie la așa autori. E cea mai
crîncenă manifestare umană din cîte am citit. Nu-i interesează pe Marx
și pe Engels decît distrugerea legică a burgheziei în istorie,
nimicirea unei clase, chiar dacă în burghezie un muncitor calificat de
la uzinele Ford are salariu cît un secretar de stat sovietic. Da’ n-are
importanță. Să piară burghezia! Ăsta e tot conținutul Manifestului.
Regele Mihai I de Hohenzollern a izbit neamul nemțesc de la Baltica la
Creta într-o noapte și a salvat poporul român de la dezastru. Mihai,
regele românilor, a pus pumnul în balanța forțelor, înclinînd-o în
lagărul democraților, într-un moment în care nu se știa în care
înclină, nici în senatul francez, nici în cel american. Că am redus
războiul cu un an, pentru ca Hitler să nu facă arme speciale, că-n
Anglia nu mai rămîneau atunci decît iepurii din vizuini…

Ceea ce
e curios în persoana mea e că sînt un mistic industrialist. În planul
meu din anii ’40 aveam paisprezece miliardari români. Atîta plănuisem
eu. Ăia făceau cît paisprezece state române de astăzi. O linie ferată
dublă București – Episcopia Bihorului ăia o fac în două veri, iar
statul în vreo nouă ani. E un viciu de sistem, de structură aici. Noi a
trebuit să copiem haosul muscălesc.

Știți ce înseamnă un bun
ministru? Nu să fii bun funcționar, ci să ai vocație de stăpîn. Cînd un
ministru e funcționar, se încurcă în hîrtii. Iar ca prim-ministru,
trebuie să porți în geantă imaginea ideală a României, spre care să te
miști asimptotic.

Un mister care se leagă și se dezleagă devine
o problemă și nu mai e mister. Misterele sînt supranaturale și sînt
singurele mijloace de ieșire din înlănțuirea cosmică, din limitele
comunității și din mărginirea personală. În orice caz, dacă un mister
este comentat și i se găsește un răspuns, atunci misterul se cheamă
problemă și răspunsul, soluție.

E adevărat că misterul nu e
comod, te neliniștește. Dar dacă misterul sr fi absent, neliniștea
metafizică a cunoașterii ar dispărea și omul ar deveni mineral. Funcția
pozitivă a misterului este incitația spiritului nostru de a-l dezlega.
Lupta dintre intelect și mister se datorește nu numai intelectului,
vocațional, ci și misterului. Trebuie să recunoaștem că sîntem tîmpiți…

Sacerdotul
creștin nu e mistagog, el nu interpretează misterele. Mistagog e
păgînul, care interpretează falsa lectură a vieții și universului – și
asta se cheamă mitologie. Preotul creștin nu tălmăcește misterele, ci
le comunică, fiind învăluit ritualic de ele, ca și credincioșii. Dogma
euharistiei, dogma Trinității… ce, e de nasul unuoi popă să le
comenteze, comportă asta comentarii?

Mistica nu e altceva decît vehicularea misterului.

A ști la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mîntuitor.

E mai mîntuitoare o rugăciune într-o biserică din Găiești decît Platon.

Ideea morții absolute stă la baza smintelii moderne.

Heidegger
spune așa: ca să ieși din anonimat, trebuie să trăiești neliniștea
perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăiești
murind absolut în fiecare zi!

Moartea mă determină să fiu esențial. M-a impresionat foarte mult sunetul pămîntului căzînd pe coșciugul lui Nae Ionescu.

Morții
antici nu sînt deloc frumoși. Numai morții creștini sînt. Am găsit
totuși la Homer un mort de toată frumusețea: Pentensileea, regina
amazoanelor, omorîtă de Ahile. Și plînge Ahile că a omorît frumusețea
asta de femeie… Și-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apucă
să insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi dă un pumn și-l omoară – pe
poporul muncitor – că-i obraznic și că insultă cadavrul ăleia. Aici am
văzut așadar o frumusețe, deși în principiu, morții antici nu sînt
frumoși. Creștinii sînt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.

Cine slujește lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.

Sigur
că forma ideală de guvernămînt e monarhia. Monarhia ar presupune și
alegeri, și partide și ar presupune un arbitru: acest arbitru, văzînd
forțele politice în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege
pe cea mai populară, ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci
monarhia n-are criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a
făcut România Mare, iar democrația a mai redus-o.

Omul e
guvernat pe pămînt de două morale: de morala dogmelor, care e creștină
și eternă, adică absolută, și de morala normelor, care, ca morală
laică, e construită pe puținătatea și imperfecțiunea omului. Morala
laică nu poate fi desprinsă de morala absolută și ea arată că omul se
mișcă asimptotic la perfecțiune, pe care n-o poate atinge niciodată.

Morala
în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decît ateismul.
Știința moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul
de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul
trenurilor, după părerea mea. Poți s-o schimbi, ca pe tren, la care
stație vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O
primește de sus, sau nu o primește deloc. Cum e posibilă morala
publică? Prin înstăpînirea absolută a moralei religioase creștine.
Dogmele creștine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele,
nu se deosebesc de Mersul trenurilor decît prin obiect. Morala publică
într-un stat creștin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor
creștine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica
deasupra statului, ne aflăm în trebă și face fiecare ce vrea.

Cateheza poate să furișeze morala – cum spune Dante – ca șarpele în răzoare.

Elitele
morale sînt mai presus decît cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii
care fac judecăți. Cei care fac silogisme sînt față de adevăr, cum sînt
curcile alea care se încurcă printre popice.

Napoleon face
adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om care a refăcut ordinea
naturală, punînd parul pe haimanalele de pe uliță. Cînd a fost întrebat
cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe
bulevard, în timp ce regii Franței se pinteau la ele zadarnic, Napoleon
a răspuns: N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe
drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.

Am
fost acuzați, noi, ăștia de dreapta, că exagerăm puterea națiunii.
Toate popoarele fac așa. Nemții se consideră buricul pămîntului,
englezii două buricuri ale pămîntului, francezii trei buricuri și
jumătate. Fiecare crede că neamul lui e buricul pămîntului.

Românismul
a însemnat, pentru generația noastră, să fim noi înșine. Că a fi la
stînga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuși. Și am
vrut și noi, ăștia de dreapta, să fim români.

Sînt român și ca
român mă socot buricul pămîntului. Că dacă n-aș fi român, n-aș fi
nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot
extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sînt român prin
vocație. Tot ce gîndesc devine românesc.

Dacă există o știință a națiunii, eu sînt de meserie român.

Naționalismul
poate fi practicat și cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor
să-și trăiască tradiția și istoria cu gloriile și înfrîngerile ei.
Pârvan zice: etnicul e punct de plecare și universalul punct de sosire.
Eu, ca naționalist, am gîndit multă vreme că națiunea e punctul
terminus al evoluției universale. Cînd dispar popoarele, intrăm în
Turnul Babilonului.

Fără nemurire și mîntuire, libertatea e de
neconceput. Omul, dacă nu are în substanța lui ideea nemuririi și
mîntuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…

mul
a depșit condiția de animal abia atunci cînd în el a apărut ideea
nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu pemanența speciei, nici
cu concepția estetică a gloriei.

Fără Dumnezeu omul rămîne un
biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre
nicăieri. Și el rămîne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel
sau măturător. Cînd, unde și în ce scop a apărut el în calitatea asta
de om? Dacă se întreabă singur și nu e un zeu în dreptul casei care
să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămîne un biet animal
rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.

Omul
istoric moștenește pe cel primordial, care, jucîndu-se pe frînghia
libertății, a împletit purul cu demonicul, viața cu moartea, lumina cu
întunericul, libertatea cu înlănțuirea și, rămînînd captiv, jocul
dintre el și lume, pepetuu neîmplinit, este un amestec de sfînt și
drac, chiar dacă pare a fi intefgru. Suferă de toate bolile și viciile
imaginabile. Nu poate ieși singur din el și din natură.

Omul nu
se poate autodefini. El se definește prin semeni. Constatăm actul
individuației, dar nu ne dăm seama cotidian de incapacitatea
autodefinirii. Eu, Petre Țuțea, spun ce cred eu despre mine și cînd
rămîn singur cu mine uit și unde m-am născut; și în singurătate aș muri
de melancolie ca maimuța lui Andreev. Prezența mea e definită de
contemporanii mei.

Drama omului este dualismul existenței lui; e
alcătuit din corp și suflet și joacă între corp și suflet la infinit.
Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar
nici corpul nu este, în nici un fel convingător. Capul nu are biruință
definitivă; faptul că e muritor îi anulează esențialitatea. Tot ce
există în noi și nu ne obligă să ne sinucidem din disperare, se cheamă
spirit.

Renașterea italiană, unde omul este situat în centrul
universului, este eretică din punct de vedere creștin. Autonomizarea
puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel
mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

Deoarece setea de absolut nu i-a fost satisfăcută la grad biopsihic, omul e etrn trist.

Aotonomia
spirituală a omului este iluzorie și ea se mișcă perpetuu între
Dumnezeu și dracul. Fără credință și Biserică, omul rămîne un simplu
animal rațional și muritor, raționalitatea avînd doar caracterul unei
mai mari puteri de adaptare la condițiile cosmice decît restul
dobitoacelor. Cînd zici că omul e un animal rațional, și muritor,
raționalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la
condițiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici că omul e un
animal rațional, atributul raționalităților îl distinge de restul
vietăților, nescoțîndu-l din perspectiva morții absolute.Moartea devine
relativă, ca o trecere numai prin religie – știința, oicît de savantă,
nescoțînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu
mă deosebesc de elefant sau de ccapră pentru că fac silogisme, dacă
apar și dispar în mod absurd din natură.

Scara valorilor umane
conține: sfîntul, eroul, geniul și omul obișnuit – dincolo de aceștia
situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul și geniul sînt fără voia
societății, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ți contestă
dreptul la existență dacă ești om obișnuit, dar nimeni nu trebuie să
facă confuzie între tine, sfînt, erou și geniu. Oamenii sînt egali în
fața legii, adică trebuie respectați ca atare, dar nu confundați, nu
făcuți identici, că e o gogoașă… Nimeni nu-ți contestă dreptul la o
viață normală dacă porți masca de om. Numai că dacă ești mediocru, nu
trebuie să te instalezî în vîrf, pentru că nu e nici în interesul tău.
Acolo trebuie să stea cei dotați. Sfîntul stă în fruntea tablei
valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară
umană. Eroul se consumă făcînd istorie și nedepășind sfera laicului.
Eroul este admirat – așa cum este și geniul – dar nimeni nu i se
închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce
sfîntul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în
istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată
doar în timp și în spațiu.

Revenir en haut Aller en bas

avatar

Message le Jeu Jan 21, 2010 11:00 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

Omul nu e o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sînt
independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul,
nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gîndit decît biblic;
științific, nu. Moise e mai valabil decît ultima noutate evoluționistă
a științei.

Eu disting între omul modern și omul istoric. Omul
etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu după chipul și
asemănarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine, și raportat la
acest primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenie lui. Că nu se
poate, din cel ce am fost întreg, să fiu dumicat în epoci, în zile și
în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor,
lunilor, zilelor, și orelor din timpul lui Ștefan cel Mare sau de cînd
vorbesc eu acum, ci și al clipelor în care îl definesc ca neom. Că
trebuie să acceptăm: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul
religios e omul etern. Omul științific e neomul istoric. Tot ce face el
poartă pecetea preaomenescului lui.

Umanitatea o iubești lesne. Pe om mai greu.

Ordinea
nu trebuie să fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea în
afara adevărului, e dezordine. La germani e o ordine pe care nu o
simți. Chiar cînd vezi un polițist, ca o statuie, pe stradă, el nu-ți
apare coercitiv, ci regulator.

Originali, vorba lui Heidegger,
nu sînt decît idioții. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar
Aristotel nu e original, că nu face decît să descrie opera lui
Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială, e un geniu, pentru că
descrie genial opera lui Dumnezeu.

Personalitatea e acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-și mai aparține.

Personalitatea
e un ins care influențează ambianța prin simpla lui forță harismatică.
Un om cu har. Nu e nevoie să fie savant, ci să aibă har.

În
majoritatea Dialogurilor, Platon nu rezolvă nimic. Dialogurile lui sînt
aporii, adică înfundături. Platon e în impas permanent. În asta se vede
geniul lui, față de Kant, care e mai plăvan: el are impresia că
rezolvă. Platon își dă seama că nu rezolvă nimic.

Eu am afirmat
odată într-un salon, că Platon este mișcarea spiritului înlăuntru
eternității. Cînd gîndim, toți sîntem platonicieni. Dacă eu încerc să
gîndesc universul, trebuie să mut Biblia în universul înghețat al
ideilor platonice. Asta înseamnă meditația. Platon a intuit cel mai
bine jalea omului neputincios în fața esențelor.

Față de măreția
lui Cristos, Platon e un personaj mărunțel și cuviincios. Pe Platon
poți să-l scuturi și constați că arhetipurile lui sînt filozofice, dar
dacă muți arhetipurile acstea în în religia lui Cristos, devin modurile
în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el
divinitatea e un simplu “demiurg”, ceea ce în grecește înseamnă
“meseriaș”.

Cînd Charles Maurras a spus la politique d’abord
(politica mai întîi), a spus un mare adevăr. Fără politică sîntem
pierduți. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alții. Un mare om
politic e un om care are har. El face posibilă existența comună a
oamenilor prin spiritul lui de organizator și legiuitor.

Partidele politice sînt cai la carul de aur al istoriei românilor; cînd devin gloabe, poporul român le trimite la abator.

Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie.

Păi
dacă îi adunăm pe toți miniștrii români de la 1900 la 1918, noi am fi
putut furniza Angliei și Imperiului Britanic cel puțin cinci miniștri…
Iar cînd vorbesc de Ionel Brătianu, ar trebui să mă ridic în picioare,
așa a fost de mare ca om de stat! Și a fost inginer… Ceea ce înseamnă
că politica e o artă, o vocație.

Politicul este legat de setea
de putere, iar economicul este lupta de interese. Știi cum văd eu
diferența dintre omul politic și cel economic? Omul politic este
vulturul de sus, iar negustorul, rața de jos care se uită la el.

Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

La întrebările fundamentale “de ce?” și “în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: “d-aia”.

A
venit odată un franțuz la noi, cu niște mașini, iar una nu funcționa
tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge și așa! Trebuie să scăpăm
de acest “mege și așa”; că “merge și așa” înseamnă că merge oricum. Nu
oricum, nu oriunde, nu oricînd și nu orice.

La pușcărie am
demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile
de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au
bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

Prima
condiție a unui român este să creadă este să creadă că poporul român
este așa cum sînt pomii, cum sînt animalele, cum e regnul vegetal sau
animal… Ce face poporul român e mai puțin important decît faptul că el
este pe lume.

Poporul român nu e cu nimic inferior poporului
german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din
punct de vedere politic, vifornița din spațiul în care s-a desfășurat
istoric poporul român ne arată că sîntem unul din marile popoare ale
Europei. Care cronicar spune, Costin parcă – n-am fost noi “în calea
răutăților”? A reușit vreo invazie să-ăi impună stilul și credințele
aici?

În Consiliul de Miniștri am vrut să lămurim problema
aceasta, cum să se limiteze creșterea populației, iar eu am fost de
părere că românii trebuie să se înmulțească ca sardelele, sa creeze o
superindustrie ultramodernă, să se înarmeze pînă în dinți și să se ducă
în vizită războinică la popoarele vecine, culcîndu-le la pămînt. Și
asta am gîndit-o în România! Îmi spunea un ministru: Sînteți cinic,
domnule director. I-am răspuns: Nu. Sînt excesiv de patriot, domnule
ministru. Eu gîndeam ca naționalist, bineînțeles. N-am avut încotro.
Sînt un imperialist…

Eu am făcut un haz ca secretar al Comisiei
economice, spunîndu-le: Domnilor, eu aș vrea să crească populația
României, pînă-ntr-acolo încît la Athénée Palace sa poată să mănînce
toți mămăligă cu fasole!

Eu aveam niște planuri pentru poporul
român: cucerirea Bulgariei și a Ucrainei, într-o fază istorică, și mai
tîrziu vom mai vedea… Dar nu poți cuceri cu minciuni democratice și cu
un popor din care cinci milioane mănîncă doar de trei ori pe săptămînă…

Cum
văd participarea românilor de acum la mîntuirea lor? – Simplu.
Ducîndu-se la biserică. Și folosind știința ca peria de dinți. Tot ce
spune știința să nu-i lase cu gura căscată și tot ce spune un popă de
la Cucuieții din Deal să considere adevăr ritualic.

La români prostia e o infracțiune, căci vorba-ceea:”Poți umbla două ore în galop prin București și să nu dai de un prost”.

Întotdeauna
cînd gîndesc în spiritul poporului român, mă mut cu arme și bagaje cu
speranța în viitor. Un grec, mi se pare, a spus nu știu dacă la Atena
sau aici, În București: Noi nu mai sîntem, dar voi, românii, veți fi.

Grecii,
cînd își citesc istoria gîndiriidin spațiul lor, at trebui, vorba lui
Cioran, să se sinucidă. Capătă sentimentul inutilității și al
decadenței. Adică nu mai poartă numele de greci decît în mod geografic.
Atît! Ceea ce nu e cazul cu noi.

Am făcut o mărturisire într-o
curte cu șase sute de inși, în închisoarea de la Aiud. Fraților, am
zis, dacă murim toți aici, în haine vărgate și în lanțuri, nu noi facem
cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să
murim pentru el!

Un tîmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare…

În
principiu, am certitudinea invincibilității poporului român; și că așa
cum a ieșit din impas cu Ceaușescu, va ieși din orice impas. Așa cum
făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană,
austriacă și rusă și a făcut unitatea înaintea unității Italiei… E atît
de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuțile îl
scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente
în sprijinul credinței mele că poporul român nu poate fi înfrînt.

Dumezeu
e român sau dacă nu sînt împotriva lui! În lumea valorilor prietenia
este cîteodată o rpimejdie: ea falsifică ierarhia valorilor. Nu prin
sentimentul amiciției se definește o valoare, ci prin rangul uman la
care-ți ridici comunitatea din care faci parte.

Mi-ar fi plăcut
să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul
seamănă cu un tîmplar ca ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face
mobilă de lux.

Progresul tehnic nu e un adevăr, ci o comoditate.
Progresul e un util variabil. Ar fi fost util și pentru greci avionul,
să nu se ducă dintr-o cetate într-alta călare pe măgar.

Nu e de
conceput libertatea fă ră proprietate. Orice om trebuie să fie
considerat proprietar individual ipotetic, chiar dacă nu posedă nimic.

Pot
să fie ciuperci partidele, dar să binevoiască să respecte doi termeni:
țăranul stăpîn la sat și întreprinzătorul stăpîn în comuna urbană. Dupa
aia putem urla ca la terasă.

De cele mai multe ori proștii sînt
atei, intelectualiști pînă peste poate, comunitariști și foarte
toleranți, în sensul unui dezmăț al libertății. Au o mare rezervă față
de cei care vorbesc în termenii credinței și ai națiunii.

Proștii reprezintă ideea de repetiție goală: o iau în totdeauna de la început. Sînt invariabili ca orice lucru neînzestrat.

Protestantismul est o religie coborîtă la rangul de morală pentru grădinița de copii.

Pudoarea
creștină e atît de pură, încît carnea eroticului creștin, capătă
pecetea spiritului, ceea ce pînă la creștini n-a realizat nimeni.

e
este rațiunea de stat? Este exercițiul nelimitat al puteri, aparent
legitim care îmbracă masca interesului public și care se exercită
dincolo de bine și de rău, adică dincolo de ordinea religioasă, morală
și de drept. Cînd e vorba de stări excepționale, ca războiul,
insurecția, calamitățile naturale, ea îl transformă temporar pe
cetățean – subiect purtător de drepturi – în obiect al puterii
politice. Rațiunea de stat nu trebuie confundată cu tirania, stare
abuzivă, cu durată nelimitată – “anarhia canaliei de sus”, cum a
definit-o un francez.

Revenir en haut Aller en bas

avatar

Message le Jeu Jan 21, 2010 11:01 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios.
Îl face Dumezeu. Cum ne dă și cutremure, ne dă și război.
Îi
spuneam unui comunist sub Ceaușescu: uite, mă s-ar putea ca într-un
viitor război să ne bată cu măturile dușmanii, să n-aibă nevoie de
arme! Ați plantat pe spinarea fiecărui cetățean cîte o piele de iepure.
Păi atunci, s-a terminat cu soldatul.
Cei mai crînceni și mai
străluciți soldați sînt cei ai popoarelor religioase. Cînd mori sub
drapel, te gîndești că te duci la strămoși. Dar o armată care face asta
e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce
la gît pe care scria Gott mit uns.
Prima funcție a unei religii
reale este consolatoare, fiidcă religie am lătra precum cîinii. Ne
maștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim și murim. Și întreg peisajul
speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitație la
fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniștea metafizică a
cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu
filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin
disperare.
Cine n-a putut fi înlocuită? Religie! Iar filozofia care
speculează autonom, face onanie mintală. Și dacă vrea să scoată, să
extragă esențedin științele naturii, e parazit. Atît! Nu îndrăznești să
spui despre religie, teologal vorbind, - dacă ești cinstit – că a fost
înlocuită de filozofie sau de știință. Un creștin îți spune că advărul
se defineșteprin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindește
imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poți!
Religia este principiul uniformizator al speciei umane și este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.
Nu poți să spui că un pigmeu este egal cu mine, pentru că el nu-l are pe Dumnezeu, nu e un om întreg.
Religia transformă poporul într-o masă de oameni culți.
Între
un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet și a rămas
religios și un țăran analfabet nu există nici o diferență.
Nivelul
meu intelectual, chiar dacă sînt savant, nu depășește nivelul unui popă
obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica
aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul.
Știința se mișcă
asimptotic la absolut. Arta se mișcă asimptotic la absolut. Știința
este sediul folosului și arta este sediul plăcerii.
Religia este
sediul adevărului transcendent în esență și unic ca principiu unic al
tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculații
teoretice ale științei, prin adevărul absolut unic, care e Dumnezeu. Să
vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă
care cade în fața icoanei Domnului străbătută de absolut e om, și ăla e
dihor laureat.
În Ispita de pe munte – retro satana – Isus spune:
“Împărăția mea nu e din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit!Du-te în
împărăția Lui cu trenul sau cu racheta dacă poți. Nu poți! Înotăm în
Univers ca mormolocii, și lumea lui Cristos se situează transcendent
ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.
Tot ce se face în afara teologiei este ononie de prestigiu.
Revoluția
este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea
lumii; doar dacă te situezi în afara ei și creezi o lume nouă.
Revoluția nu adaugă nimic Ideilor lui Platon.
Revoluția franceză n-a
fost o revoluție, nici revoluția rusă n-a fost o revoluție. Nu există
revoluții, ci doar tehnici insurecționale în bătălia pentru putere
(Curzio Malaparte). Dacă e o “restructurare” a omului, aceasta s-a
întîmplat o singură dată în timp, la apariția lui Cristos.
Așa am
spus eu în temniță: Domnule colonel – eram șase sute de inși într-o
curte închisă – nu véți fi voi, comuniștii, niciodată revoluționari
pînă nu veți imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria
lumii, pe Cristos. În parabola cu paia rătăcită, un păstor părăsește o
turmă întreagă în căutarea unei oi. Să știți, asta se cheamă “unanimism
moral creștin”. Fiindcă în universul lui Cristos o celulă care mai
palpită într-un muribund e mai valoroasă decît toate galaxiile posibile.
Poarta
spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e
rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta
poate lua contact cu Dumnezeu. Gîndită creștin, rugăciunea ne arată că
umilința înalță, iar nu coboară pe om.
Am spus eu odată că dacă un
preot din Bărăgan, cînd se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul
ăla înlocuiește toată Academia Română…
A încercat să-mi explice mie
un diplomat rus precum că Moscova își trage rădăcinile de la Roma. I-am
spus că nu se poate, pentru că toți romanii ar fi înghețat de frig la
Moscova. Am fost întotdeauna foarte ostil rușilor, pentru că și ei
ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomați, mi
s-a spus că rușii sînt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: rușii
sînt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică și care au preluat
Bizanțul, considerîndu-se continuatorii strălucirii bizantine.
Rușii
au un fel de umanitate indefinibilă. Am fost la Moscova și nu pot spune
despre ei că sînt individual tirani, deși au practicat tirania. Pe de
altă parte, nu cred să fi întîlnit vreun rus care să fie normal; asta
nu mi-o pot explica decît prin faptul că, probabil s-au corcit cu
tătarii.
Ce-și închipuie rușii? C-a fost pus jos Hitler și ei sînt
vaccinați? Au intrat într-un teren minat: în spațiul planetar al
intereselor anglo-saxone, al negustorilor ăstora. Dacă ești în calea
unui automobil anglo-saxon, apare războiul. Păi ce-și închipuie
muscalii? Că ăia tolerează să stai în calea lor? Ăia s-au învățat,
anglo-saxonii, să fie stăpînii lumii – și muscalii zic niet! Ei asta-i…
Păi hai să ne batem!
I-am asemănat odată pe ruși cu vacile care dau douăzeci și cinci de chile de lapte pe zi și apoi se baligă în șiștar.
Rușii
sînt la fel de imperialiști ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun
asta. Rușii sînt mai perfizi. Cînd te ocupă și te declari de acord,
spun că ești progresist, iar cînd le rupi fălcile, că ești fascist și
reacționar. Rușii sînt mai abili politic decît germanii. Dovadă că au
reușit să facă din brașoava asta roșie, din rușinea asta care e
bolșevismul, o supraputere mondială, să impună Statelor Unite situarea
bolșevismului la rang de supraputere.
Mă întreba un rus cu ani în
urmă: Domnule Țuțea, cum vă explicați dumneavoastră că noi, rușii,
întindem mîna Europei și ea o refuză sistematic? – Foarte simplu, aveți
un cancer mintal, se chiamă cancer ideologic marxist-leninist. Aruncați
cancerul ăsta la gunoi și Europa nu numai că vă salută, dar vă și
recunoaște, cum tradițonal ați fost recunoscuți, ca parteneri egali. Și
atunci Europa se va întinde de la Atlantic la Vladivostok, iar America
va fi a doua Albanie…
Rusul e contraindicat la cugetare ca sifilisul
la sistemul nervos. Am făcut afirmația asta, pe care ulterior am
retractat-o (ca să nu se creadă că e vorba de toți rușii, de marele
popor rus), gîndidu-mă la Gorbaciov. Pentru că el spune: Situația
economică a Uniunii – vasăzică după 70 de ani de marxism-leninism – e
catastrofică. Punct. Și apoi optează pentru leninism! Adică pentru
cadavrul din Piața Roșie, care a creat dezastrul ăsta…
Cultura
sătească este aparent anonimă; anonimatul în această sferă este o
simplă ipoteză de lucru. Nu poți spune că la sat oamenii gîndesc în
cor; oamenii nu gîndesc în grup…La baza culturii țărănești este tot
personalitatea lor, dar o personalitate anonimă, nu ca orășenii, care
se semnează unde vrei și unde nu vrei, pe garduri și hîrtie.
Adevărurile din lumea rurală răsar așa, ca brazii, ca fagii…
Țăranii
formează o comunitate și orășenii o societate. Comunitatea e de natură
organică și societatea orașului e de natură construită. Orășenii sînt
juxtapuși, cum sînt cartofii în sac, în timp ce sătenii stau în sat
prin reguli de comportare, conviețuire, prin asigurarea sănătății și
echilibrului mediului ambiant. Obștea țărănească creează doar moravuri
rurale, dar nu creează norme pentru o cetate ca cea modernă. Cînd Ion
Mihalache a creat Partidul Țărănesc și a vrut să organizeze cetatea pe
interesele rurale, i s-a obiectat că “domnul și doamna Mihalache vor
ajunge la Cîmpulung într-o săptămînă cu carul de boi…”
E foarte
greu, cînd ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scris,
fiindcă scrisul te definitivează, în sensul că te arată fără
posibilitate de ieșire.
Sfîntul are forța de coeziune a pietrei.
Un
sfînt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea
de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune.
Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum e ancorată în cultul
genialității ca slăvire a progresului în afară. Atît. Or, cu cît sîntem
mai avansați, mecanic și material, cu atît sîntem mai departe de esența
reală a lumii, de sfințenie.
Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sînt sfinții.
A fi sfînt înseamnă a fi suveranul tău perfect.
M-a
întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel.
Știi ce i-am spus? – Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.
Social-democrația este laptele bătut al comunismului.
Stiți
ce vor social-democrații? Să facă și bine, dacă se poate, dar să nu
facă ce trebuie. Social-democrația e anticamera comunismului. Numai că,
dacă prin social-democrație s-a intrat în comunism, nu se poate ieși
din comunism tot pe-acolo. E ca o ușă care se poate deschide numai
dintr-o parte. Social-democrații n-au forță activă de luptă. Păi n-au
guvernat Germania social-democrații? Drept care au făcut pe ei!
Trei
ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon și despre Cristos.
Zice colonelul: Vă rog să scrieți ce-ați vorbit, ca nu cumva ministrul
de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. –
Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit
aici, că nu sîntem solidari unii cu alții…
Am fost în tinerețe de
stînga din generozitate. Pentru că, vorba-ceea: dacă pînă la 30 de ani
nu ești de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stînga
și nu ești conservator, ești creștin. Confudam în tinerețe comunismul
cu comunitarismul.
Stînga nu poate guverna. Cînd vine la putere e pustiu.
Toate formele de stînga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.
Acum
vor să-l sfințească pe Ștefan cel Mare… A fost cea mai mare
personalitate politică și militară pe care au dat-o românii în istoria
lor. Carol I zicea: Nu veți mai da unu’ ca ăsta chiar dacă mai trăiți
încă un milion de ani. Da’cum să faci sfînt din el? Că el era curvar,
domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou național fără egal. Cel mai
mare. Da’ sfînt… Cum să faci sfînt din el?!
Este incorect să ai
dispreț față de tehnică. Eu nu sînt tehnocrat, însă recunosc că în
bătălia pentru adaptare, tehnica este universal utilă. Dar asta nu
înseamnă că tehnica poartă în ea dimensiunea infinitului.
Cînd va
dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun –
va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe
cu haine.
Țăranul este omul absolut.
Nae Ionescu îl concepea pe
român ca pe un țăran învățat, dens de credință. Păi nu e realitate! Cum
putem muta un om în cioareci în Academia Română? Nu poți absolutiza
țăranul. Îl poți iubi că e viguros și că e român autentic. Că sigur e
român! Dacă eu, că tata a fost popă și maică-mea țărancă, și tot mă
îndoiesc că sînt român, dar de un țăran în cioareci nu trebuie să te
îndoiești, dă-o încolo de treabă! Ăla e român prin definiție. Ăla duce
cioarecii la primărie și îi dă certificat de român…Eu mă gîndesc la
țăran bio-istoric. Pentru că el e purtătorul bio-istoric al românilor.
Fără cioarecii lui, aici trăiau tătarii, pecenegii, cumanii, turcii,
maghiarii, germanii… Pe cioarecii lui stăm. Eu nu sînt un om pitoresc,
eu sînt un om grav. Cred că sînteți de acord că, la rangul minții mele,
nu sînt pitoresc. Dar în presă apar pitoresc. Și moare de plăcere
mass-media cînd citește gogoșile astea. Zice: aoleu, ce drăguț e ăsta!
Eu nu sînt un om drăguț, eu sînt un om solemn.
I-am spus eu
părintelui Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă
socotiți? Popă, zic. Și unde aveți parohia? – N-am parohie, dar
spovedesc pe unde pot.
Și eu sînt un om greoi de munte, ca Eminescu,
fără să am îndrăzneala să mă compar cu el – un pisc. Dar și eu sînt un
om greoi de munte; și de aceea, nimic nu se desface cu suflu de destin
dacă mă uit în trecutul meu, cu suflu de destin în mod necesar, ci
totul este întîmplător. De aceea am fost condamnat să condamn adevărul.
Nu sînt spontan, caut continuu, nu sînt vizitat de inspirație, totul e
inițiere, efort continuu rațional, că asta e inițiere, căutare
personală; caut metodologic mereu o cale către adevăr și nu ajung deloc
la el. Și pînă la urmă mă rezum la ce se întîmplă în templu, în
biserică, în materie de adevăr. E vorba de adevăr, nu e vorba de
comoditate. Că sînt incomod, că sînt bătrîn, că biologia vîrstei mi-a
luat unele virtuți pe care le-am avut în tinerețe, asta nu mă
deranjează. Ceea ce mă deranjează enorm, e că nu ajung la adevăr
căutîndu-l. Fiindcă cel care-l cautănu-l află, și-l caută neaflînd și,
vorbind socratico-creștin, știe neștind.
Nae Ionescu le zicea unora
că ar trebui să facă așa ca ăla, arătînd cu degetul către mine. Da’,
zice, ăla ne va conduce în viitor…Și într-adevăr, i-am condus pe
toți…la pușcărie!
Eu sînt aristocrat prin adopțiune – că maică-mea
era țărancă. Cum spune Tudor Vianu despre Titu Maiorescu: a fost el
boier? Dacă nu se duceau la Viena și în Germania, rămîneau doar niște
balcanici extraordinar de inteligenți… Și eu la fel, dacă n-aș avea
cultură filozofică germană, aș fi un șiret din Cîmpulung, mi-aș permite
să mă joc de-a țurca. Noi sîntem germani de limbă română!
Se zice că
și animalele, unele simt nevoia de companie; cică elefantul și măgarul
nu iubesc singurătatea. Eu mă compar cu ei. Nici lor nu le place să
trăiască singuri. Dar ei au superioritate față de mine. Sînt foarte
invidios pe elefant și pe măgar: ei mor singuri. Se izolează cînd mor.
Moartea măgarului e cea mai glorioasă. Prinții și regii mor în fața
asistenței: mor ca niște vaci…
Sînt neliniștit de bătrînețe și
însingurat. Am un regret: că nu m-am însurat, să am și eu un copil. Am
un regret: că nu m-am însurat, să am și eu un copil. Chiar dacă sînt
niște javre, copiii, dar oricum… Sînt carne din carnea… sînt javre din
carnea ta. Așa o fi vrut Dumnezeu.
En n-am tins să devin filozof. Am
vrut să devin “legiuitor” – ceea ce e cu totul altceva -, adică să mă
mut în alții. Legiuitorul este unul care își lichidează
autoinstatisfacțiile revărsîndu-se, formal sau juridic, în alții. Asta
am vrut eu. Eu m-am văzut întotdeauna legiuitor, deși n-am avut ocazia
să fiu. Am fost sfătuitor la diferiți tîmpiți miniștri. Și alunecam
peste ei ca apa peste rață… Uite, ca să ajungi legiuitor într-un stat
nu-i suficient să fii un mare gînditor juridic, adică gînditor al
formelor ordinii în societatea umană, ci trebuie să ai și o spurcăciune
de partid. De unul singur poți să scrii tratate întregi… scrii cărți,
dar nu faci cetate.
Deși sînt bolnav și neajutorat, nu îmi pare rău
că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Știți de ce? Pentru
că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă
pesimismului de a mă autonega este evidența existenței mele. Omul care
se sinucide n-a constatat că e om. N-a reușit să intuiască existența
sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide – indiferent de
starea mea, sănătate sau boală – fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit
cu voia mea pe lumea asta. Și nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta
este jocul fundamental al existenței mele.
Am o consolare – că în
grandoarea istorică a poporului român eu sînt o rotiță invizibilă, dar
sînt… Aș fi fost neconsolat dacă n-aș fi trăit convingerea fermă că îmi
face cinstea suferinței un mare popor. Asta m-a salvat de la nebunie.
Adică nu fac pușcărie pentru că reprezint un trib de negri, ci un mare
popor, greu de istorie și de viitorul lui strălucit. Asta m-a consolat.
Eu,
în tinerețe, am fost un om de extremă stîngă. Și la maturitate, de
extremă dreaptă. Iar acum mă consolez cu calitatea mea de român întreg.
Jocul acesta pe scara de valori politice nu mă mai interesează. S-a
stins în mine acum setea de putere. N-o mai am. M-aș bucura însă de un
lucru – e chiar ceea ce nu mi-a plăcut și am fost toată viața silit să
fac, fiindcă sînt sărac: să fiu sfătuitor. Atît.
Eu, dacă mă bate un
român, mă consider maghiar sau ram. Nu pot ofensa neamul meu în nici un
individ. Pentru mine, toți românii sînt egali români. Nu știu dacă sînt
înțeles: românii n-au nici un viciu după mine și sînt egali.

Dumnezeu știe cît de Socrate sînt! Eu nu mă socotesc decît o oarecare
ființă gînditoare. Gîndesc și spun ceea ce gîndesc. E bine? E rău? Eu
spun ceea ce cred că trebuie să spun. N-am făcut niciodată altfel, dar,
în comunism, nimeni nu lua în seamă ceea ce spuneam. Spusele mele erau
consemnate la Securitate, au avut ei grijă să mi le facă… arhivă. Cine
va vrea să-mi studieze gîndirea va trebui să bată la ușa acestei
onorabile instituții. Sper că odată și-odată ușa asta se va deschide.
Nu numai pentru consemnarea “gîndirii lui Țuțea”, ci și pentru alte
consemnări.
Nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează
trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut.
Știți cînd începe viața mea? Acum, cînd vorbesc cu dumneavoastră… Și
așa mereu. Trăiesc ca să scap de amintirile grețoase care punctează
existența mea; trăiesc, ca să mă detașez, principiul actualității. Ca
să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe
anumite laturi, nu-i așa, și neomenesc – mă situez în principiul
actualității. V-am spus: nu fac biografie, nici autobiografie, trăiesc
principiul actualității permanente… Eu am fost Petre Țuțea.
Am avut
și discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sînt un om
vorbăreț. Toată suferința mea se datorește poftei mele de a vorbi fără
restricții…
A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea! Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie!
Eu,
de la vîrsta de cinci ani, - așa mi s-a spus mereu – eram cam
inteligent. Am intrat în școală cum intră leul în cireadă: o mănîncă
toată. Singurul lucru pe care nu l-am putut face în școală a fost
idioția parțială, plastică: nu puteam desena un ou.
Cînd am văzut,
în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam
eu, ca om, să-mi explic asta? Și atunci m-am gîndit că există o forță
supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face
isprava asta, ca eu să scap de înlănțuire. Pentru că, personal, nu mă
pot dez-lănțui și elibera. Iar a viețui acolo, la închisoare, fără
asistența Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a
născut în mine credința nelimitată în atotputernicia și atotbunătatea
divină.
Am devenit un gînditor creștin cînd mi-am dat seama că fără
revelație, fără asistență divină, nu pot ști nici cine sînt, nici ce
este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens
sau nu. Nu pot ști de unul singur. Cînd mi-am dat seama că fără
Dumnezeu nu poți cunoaște sensul existenței umane și universale.
Eu
n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine.
Întîmplările au alergat peste mine, dar n-au reușit să mă nimicească.
Asta m-a dus cu gîndul la Dumnezeu, care e situat deasupra
întîmplărilor vieții mele.
Eu am fost asemănat cu Socrate. Atît el,
cît și eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni
neaflînd și știm neștiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model
existențial. Dar raportat la Isus își pierde semnificația. El a căutat
un zeu. Eu, de plidă, nu-l caut, că-l am.
Ați întîlnit cumva, prin
locurile pe care le-ați străbătut sau pe vreun bulevard, cuvîntul
“țuțism” sau “țuțianism”? N-am făcut școală, deși și Nae Ionescu a
gustat din mine. Nimeni nu a intrat în contact cu mine fără să ia ceva
în traistă.
Am o rugăminte față de Cioran: să nu mă mai
supradimensioneze, pentru că această exagerare, venind de la o
personalitate ca a lui, îmi sădește în suflet, sau intensifică în mine,
sentimentul dureros al neîndeplinirii. Acest sentiment este fructul
întîlnirii dintre eul concret și ideal.
Eu am scris mult la viața
mea, dar nu cred că scrierile mele sînt antologice și nici elocvente
pentru evoluția spirituală a personalității mele. Poate eu însumi m-am
împiedicat să mă realizez.
M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu
cînd te așezi la masa de scris cum scrii? – Sînt emoționat de fila
goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalității.
Urmăresc să nu fiu original și să fiu cuviincios. – Ești inspirat? –
Nu, nu stă niciodată un zeu în colțul camerei mele cînd scriu eu. Sînt
foarte neliniștit. Eu, care sînt creștin… Am două neliniști; să nu se
afle în expunerea mea nici o inadvertență terminologică și nici o
impietate.
Nu mă interesează dacă memoria mea se va păstra veșnic
sau dacă or să mă uite oamenii. Eu, care sînt mistic, am două feluri de
păgînism: nu pot suporta proștii, adică nu mă pot detașa de deliciile
inteligenței; și pe urmă, în vreme ce la creștini suferința e calea
regală a mîntuirii, eu nu pot suporta nici o suferință fizică. Or, ăsta
e model homeric, model păgîn.
Nu mă interesează trecutul. De cîte ori mă întreabă cineva cînd m-am născut, spun că într-unul din anii trecuți.
De
cînd am ieșit din pușcărie mi se fac din cînd în cînd percheziții și
sînt luat la Securitate pentru anchetă. La început mă anchetau grade
mici. Acum am ajuns la nivel de colonel. Unul din ăștia m-a întrebat
zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor.
I-am răspuns: Domnule colonel, eu la Restaurantul Scriitorilor
întîlnesc tot felul de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori,
curve și popi. Eu nu știu cu care din ăștia stați dumneavoastră de
vorbă. Dar, decît să vă spună ei, mai bine să vă spun eu cine sînt:
sînt român, naționalist, creștin, ortodox și militarist. Părerea mea
este următoarea: trebuie să ne înmulțim ca sardelele, să ne înarmăm
pînă-n dinți și să terminăm cu popoarele limitrofe, căci n-au ce căuta
în Europa. Visul meu e ca fiecare babă română să mulgă vaca cu cască
militară pe cap.
Eu nu sînt orgolios deloc. Dar dacă cineva mă calcă pe nojițe, mi-aduc aminte ce-am fost.
Toată viața am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul…
Treisprezece
ani de închisoare… Aveam doar o hăinuță de pușcăriaș. Ne dădeau o zeamă
chioară și mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu țin
minte anul… Cînd m-au anchetat am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am
murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la
Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe
ori îmi doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să
mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să
povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român
spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități.
M-a
întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? –
N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră
vorbește tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Și mi-au dat 20 de ani
muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare ca
să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Am fost
solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca și
Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat și să scrii, să
meditezi. Adică să spui: vă mulțumesc că m-ați arestat! Asta era o
porcărie nemaipomenită, să obligi un deținut să scrie. El poate să-și
scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuți…
Eu,
cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din
Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de
rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă
schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă
era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu
nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că
n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un
ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod
fizic.

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de
statuie. Nu sînt candidat la rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e
groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea
rămînerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămîne după mine
ca zăpada de anul trecut. M-am fîțîit așa, un pic, în epocă… Eu nu îmi
supraviețuiesc. Ca să rămîi în epocă trebuie să fii genial, or eu am
fost numai inteligent.
Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am
apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și
suferință. Și convingerea mea este că suferința rămîne totuși cea mai
mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Eu n-adun nimic. Îmi
spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiți așa, vă poate fura
oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepția regelui
Franței în materie de risipire a ideilor mele. Concepția lui despre
cartof. Cînd au venit cartofii din America, țăranii nu-i cultivau. “Să
mîncăm noi buruiana asta din pămînt…” Ce a zis regele Franței? “Mă,
seamănă, mă, cartofi pe moșia mea și, cînd or vedea țăranii că îi
păzesc, or să-și dea seama că-s lucru bun. Lăsați-i să fure, că așa se
răspîndesc cartofii în țară.”
Odată, în hol la Athénée Palace, m-a
arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu
mi-au răspuns. Și atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la
Cluj: “Cu idei, frate, cu idei!”
Uneori mă preocupa ideea “operei”
mele. Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu
am fost, da’ atunci – ce sînt? Că nici ultimul parazit care crește în
cutele societății nu sînt… Pesemne că sînt cineva dificil de fixat.
“Ce
mai faceți, domnu’ Țuțea?” – Mă simt asemeni unui vultur trist, care
înălțat la zenit urinează asupra veacului douăzeci cu un dispreț
creștin.
Am purtat ideile și credința precum poartă vîntul microbii.
Un
umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieții de
junglă, împingînd cruzimea pînă la forma gratuită a bestialității
tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.
Umanismul
este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din
antropocentrismul Renașterii. În Renaștere, “titanii” s-au umflat prin
autocunoașterea necunoașterii. Ei nu se cunoșteau pe ei înșiși și au
crezut că s-au descoperit ca oameni.
Omul – javra asta bipedă, pe
care eu îl consider “animal prost”, homo stultus – atunci cînd se
screme să facă singur ordine, adică cînd practică umanismul, îl
înlocuiește pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu
dracul mai mult decît în sacrul spațiu al Italiei. Acolo, adică, unde
s-a născut umanismul în Renaștere.
Cu ungurii nu putem avea probleme
militare: dacă dăm drumul la toți caii din Ardeal, fără călăreți, în
două ceasuri se pișă în Budapesta.
(Vlad Țepeș) are meritul de a fi
pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ștefan cel
Mare. Cu armele! Are meritul că l-a și bătut. Și are mai ales meritul
că a coborît morala absolută prin țepele puse în fvt la nivel absolut.
Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la
tine. Ăsta-i voivod absolut, Vlad Țepeș. Păi fără ăsta istoria
românilor e o pajiște cu miei!

Revenir en haut Aller en bas

avatar

Message le Jeu Jan 21, 2010 11:02 pm par Dr.Ioan Dumitrescu

ATENȚIE, CONSERVAȚI ACEASTĂ LICENȚĂ DACĂ REDISTRIBUIȚI ACEST FIȘIER – Licență Biblioteca Electronică ====================== Versiunea I, 1999
Copyright ˆ Radu Iliescu – Biblioteca Electronică
Sursa lme.ro/%7Ebyblos

Link sters admin

Baza de texte a Bibliotecii Electronice poate fi copiată, difuzată și modificată în condițiile următoare: 01) Orice copie în scopuri private, în scopuri de ilustrare a
învățămîntului și în scopuri de cercetare este autorizată.
02)
Introducerea oricărui text sau fragment într-un material de largă
circulație trebuie să se facă însoțită de prezenta licență. Prezența
oricărui text într-un material comercial fără prezenta licență este
interzisă.

03) Antetul care însoțeste prezentul document trebuie integral păstrat.
04) Mențiunea producătorului original trebuie să existe, precum și cea a contribuțiilor ulterioare. 05) Orice modificare ulterioară în sensul corectării erorilor sau
punerii
în formă într-un alt format trebuie neîntîrziat adusă la cunoștința
administratorului acestei biblioteci. Indicarea diferitelor modificări
trebuie explicit precizată, precum și datată. Acestea conferă autorului
statutul de colaborator la Biblioteca
Electronică.
06) Acestă licență se aplică inclusiv versiunilor ulterioare provenind de la colaboratorii Bibliotecii Electronice. Copist: Dana Iliescu (dana.iliescu@lme.ro)
Prezentul fișier reproduce cugetări culese de copist din întreaga operă a lui Petre Țuțea.size=12]----------------------------------------Sfîrșitul licenței
Bibliotecii Electronice--[/size]
----------------------------------------

Revenir en haut Aller en bas

Message  par Contenu sponsorisé

Revenir en haut Aller en bas

Voir le sujet précédent Voir le sujet suivant Revenir en haut


 
Permission de ce forum:
Vous ne pouvez pas répondre aux sujets dans ce forum