A vindeca un pacient psiho-spiritual e un deziderat si un tzel spre vindecarea deplina ( spirit - corp ) .
Toate metodele terapeutice pot fi utile daca le aprofundezi .

Cel ce crede ca stie tot nu stie nimic .

Putini inteleg asta .

Omul este bun, frumos, intelept, sanatos, bogat, talentat, plin de vitalitate si energie creatoare.

Daca stam sa analizam o simpla zi din viata noastra si sa supraveghem atent tot ce ne iese pe gura sau gandurile care ne strabat, vom vedea ca suntem destul de departe de a vedea in oameni calitatile lor, lumina/divinitatea din fiecare.

De ce oare? Cum e posibil sa fim departe cand noi credem ca suntem atat de aproape?

Autorul citat, Eckhart Tolle a ajuns la un grad superior de intelegere tocmai datorita faptului ca a suferit profund de depresie si anxietate.

Iata experienta descrisa de autor la inceputul cartii:
"Trecutul nu-mi foloseşte prea mult şi rareori mă gândesc la el; cu toate acestea, aş vrea să vă spun pe scurt cum am ajuns să fiu învăţător spiritual.

Până la vărsta de 13 ani, am trăit într-o stare aproape continuă de anxietate, întreruptă de perioade de depresie suicidală. Acum am sentimeintul că vorbesc despre o viaţă anterioară sau despre viaţa altei persoane.

Într-o noapte, la puţin timp după ce împlinisem 29 de ani, m-am trezit spre dimineaţa cuprins de un sentiment de panică totală. Mă mai trezisem de nenumărate ori înainte cu acest sentiment, dar de data asta era mai intens ca niciodată. Liniştea nopţii, contururile vagi ale mobilei în camera întunecată, zgomotul îndepărtat al trenului care trecea pe lăngă casa mea ---- totul părea atât de străin, de ostil şi de lipsit de orice sens, încât mi-a produs o aversiune profundă faţă de lume. Cel mai odios lucru era., totuşi, propria mea existenţă. Ce rost avea să continui această luptă permanentă ?

Simţeam cum o profundă do­ririnţă de autodistrugere, de nonexistenţă devine mult mai puternică decât dorinţa, instinctivă de a continua să trăiesc.

„Eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi”. Acesta era gândul care contiunua să se deruleze în mintea mea. Apoi, dintr-o dată, am sesizat ciudăţenia lui. „Sunt eu o fiinţă sau două? Dacă cu nu mă mai pot suporta pe mine însumi, atunci trebuie să existe două fiinţe în mine: Ťeuť şi Ťmine însumiť, cu care Ťeuť nu mai pot trăi." „Poate că", m-am gândit eu, „numai una dintre ele este reală."

Am fost atât de uimit de această stranie descoperire, încât mintea mea s-a oprit în loc. Eram perfect conştient, dar nu mai aveam gânduri. Apoi m-am simţit atras în ceea ce semă­na cu un vârtej de energie. La început a fost o mişcare lentă, care apoi s-a accelerat. Am fost cuprins de o frică intensă, şi corpul meu a început să tremure. Am auzit cuvintele „nu te împotrivi" ca şi cum ar fi venit de undeva din pieptul meu. Simţeam că sunt tras într-un gol. Mă simţeam ca şi cum go­lul se afla mai degrabă în mine decât în afara mea. Dintr-o dată, nu a mai existat nici urmă de frică şi m-am lăsat să alu­nec în acel gol. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat după aceea.

Am fost trezit de ciripitul unei păsări din faţa geamului meu. Nu mai auzisem până arunci un aşa sunet. Aveam încă ochii închişi şi am avut imaginea unui diamant preţios. Da, dacă un diamant ar putea scoate un sunet, aşa ar suna. Am deschis ochii. Primele raze ale soarelui treceau prin draperii. Fără să mă gândesc, am simţit, am ştiut că este infinit mai multă lumină decât ne dăm noi seama. Acea lumină blândă filtrată de draperii era iubirea însăşi. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am ridicat şi m-am plimbat prin cameră. Am recu­noscut camera şi mi-am dat seama că niciodată nu o văzusem cu adevărat până atunci. Totul era proaspăt şi pur, ca şi cum tocmai ar fi fost creat. Am luat în mâini diferite lucruri, un creion, o sticlă goală, minunându-mă de frumuseţea şi viaţa care izvorau din ele.

În ziua aceea m-am plimbat prin oraş cuprins de o uimire profundă faţă de miracolul vieţii pe Pământ, ca şi cum tocmai aş fi venit pe lume.

În următoarele cinci luni, am trăit într-o stare de pace şi fe­ricire profunde şi neîntrerupte. După aceea, ea s-a diminuat întru câtva în intensitate sau poate că aşa mi s-a părut mie, pentru că a devenit starea mea naturală. Puteam să funcţionez normal în lume, deşi mi-am dat seama că, orice aş fi făcut, nu aş mai fi putut adăuga nimic la ceea ce aveam deja.

Ştiam, desigur, că mi se întâmplase un lucru extrem de im­portant, dar nu îl înţelegeam complet. Abia peste câţiva ani, după ce am citit texte de spiritualitate şi am petrecut mai mult timp cu o serie de maeştri spirituali, am realizat că toţi căutau ceea ce mie mi se întâmplase deja. Am înţeles faptul că pre­siunea intensă a suferinţei din noaptea aceea trebuie să fi for­ţat conştiinţa mea să se retragă din identificarea cu sinele ne­fericit şi extrem de anxios, care este, în ultimă instanţă, o ficţiune a minţii. Această retragere trebuie să fi fost atât de completă, încât acel sine fals, plin de suferinţă, s-a prăbuşit imediat, ca atunci când scoatem un dop dintr-o jucărie gonflabilă. Ceea ce a rămas a fost natura mea adevărată ca exis­tenţă continuă: conştiinţa în starea ei cea mai pură, înainte de identificarea cu forma. Mai târziu am învăţat să mă cufund în acea lume interioară atemporală şi fără de moarte, pe care o percepusem iniţial ca pe un gol, şi să rămân complet con­ştient. Am trecut prin stări de o indescriptibilă fericire şi sfin­ţenie, faţă de care chiar şi experienţa iniţială pe care tocmai am descris-o păleşte. A venit un moment când, pentru o vre­me, am rămas fără nimic în plan fizic. Nu aveam relaţii socia­le, casă, loc de muncă, identitate socială definită. Am petre­cut aproape doi ani stând în parc pe bănci, în beţia celei mai intense fericiri.

Dar chiar şi cele mai frumoase experienţe vin şi pleacă. Prin comparaţie cu orice experienţă, probabil că fundamental este sentimentul păcii, care nu m-a mai părăsit de atunci. Uneori este foarte puternic, aproape palpabil, încât îl pot simţi şi alţii. Alteori este undeva în fundal, ca o melodie îndepărtată.

Mai târziu, oamenii veneau din când în când la mine şi îmi spuneau: „Vreau şi eu ceea ce ai tu. Poţi să-mi dai şi mie sau să-mi arăţi cum să-l obţin şi eu?" Iar eu răspundeam: „Ai deja acest lucru. Dar nu -l poţi simţi pentru că mintea ta face prea mult zgomot". Acest răspuns s-a transformat mai târziu în cartea pe care o ţineţi în mână. Înainte să-mi dau seama, aveam din nou o identitate exte­rioară. Devenisem un învăţător spiritual."

Cei ce ravnesc la aurul metal nu pot avea aurul sufletesc .
CM am invatat mult de la tine .

Uite astia cu Rosia montana sunt precum corbii hrapareti, ce daca vor murii oamenii otraviti cu cianura, ei vor doar aur .

Le-a luat dracul mintile .

Am citit si eu in presa de Rosia din Romania .
De ce nu le dati cianura in loc de aur ?

Rely a écrit:Am citit si eu in presa de Rosia din Romania .
De ce nu le dati cianura in loc de aur ?

In doza alopata nu ?