Ştiinţa occidentală – în speţă biologia şi medicina alopată – a cercetat şi cercetează amănunţit corpurile fizico-chimice ale fiinţelor vii, pătrunzând până la structurile şi procesele de pe palierul atomo-molecular. Pe de altă parte, concepţiilor privind existenţa şi funcţiile “corpurilor subtile” li s-a acordat prea puţină atenţie din partea comunităţii ştiinţifice “ortodoxe”, fiind, de regulă, considerate ca indemne pentru demersul ştiinţific. Cu toate acestea, în ultima vreme prinde tot mai mult contur ideea că, pe lângă corpul organic, există cel puţin un “corp subtil”, de natură electromagnetică, ce ar avea un rol la fel de important, poate chiar mai important în anumite privinţe, ca cel al corpului fizico-chimic. În sprijinul unor asemenea consideraţii converg o serie de date experimentale şi ipoteze ştiinţifice pertinente care scot, măcar în parte, chestiunea “corpurilor subtile” din sfera purelor speculaţii şi o fac abordabilă metodelor ştiinţifice moderne.
În lumea vieţuitoarelor, fenomenologia electrică (şi, implicit, electromagnetică) este practic omniprezentă; de la nivel celular până la nivel organismic şi chiar populaţional, determinările de natură electrică sunt intricate în multitudinea de activităţi biologice, astfel încât fiecărui eveniment care are loc într-o structură vie i se poate stabili, direct sau indirect, o origine electrică/electromagnetică. Acest fapt nu este surprinzător dacă avem în vedere că: (a) – viaţa a apărut, a evoluat şi se menţine în prezenţa şi sub influenţa permanentă a unor câmpuri electromagnetice terestre (electricitatea atmosferică, activitatea geomagnetică) şi extraterestre (emisiile solare, radiaţiile cosmice); (b) – interacţiunile chimice care susţin metabolismul vital sunt, în esenţă, de natură electromagnetică. Apare, deci, firească adoptarea de către structurile vii a unor modalităţi specifice de utilizare a câmpurilor electrice/magnetice/electromagnetice, ca părţi importante ale mecanismelor necesare pentru menţinerea şi funcţionarea lor.
2. A devenit aproape o regulă [1 – 6] să se considere că studiul fenomenelor electrice produse în (asociate cu) structurile vii a luat naştere în anul 1791, o dată cu publicarea la Bologna, de către anatomistul italian Luigi Galvani (1737 – 1798), a lucrării “Asupra forţelor electricităţii în mişcările musculare”. Vreme de aproape 20 de ani, el efectuase experimente repetate pe preparate neuromusculare de broască şi arătase că pot avea loc contracţii musculare atât datorită electricităţii atmosferice sau acelei provenite de la generatoarele electrostatice, cât şi atunci când între muşchi şi nervul corespunzător se închide un circuit exterior format dintr-un compas cu braţele confecţionate din metale diferite. Pentru a explica aceste rezultate, Galvani a emis ipoteza existenţei electricităţii animale, produsă şi prezentă ca un fel de “forţă vitală” în fiecare organism animal. În opinia savantului italian, nervii şi muşchii erau încărcaţi cu cantităţi de “electricitate animală” de semne, opuse, care se descărcau prin circuitul exterior bimetalic şi induceau contracţia musculară. Ideea generării de electricitate de către un organism animal nu era nouă. Pentru a explica şocurilor resimţite la atingerea “peştilor electrici”, francezul Adanson (în 1757), olandezul van Musschenbrook (în 1760) şi britanicul Walsh (în 1772) făcuseră supoziţia că peştii respectivi se încarcă electric prin procese fiziologice, comparând acest fenomen cu încărcarea electrică a buteliilor de Leyda. Demonstraţia definitivă a efectuat-o fizicianul englez Henry Cavendish în anul 1774: prin conectarea adecvată a mai multor butelii de Leyda, el a realizat un model electric funcţional al peştelui-torpilă, model care producea şocuri identice cu cele provocate de acest peşte.
La doi ani de la lansarea ei, concepţia lui Galvani privind o electricitate intrinsecă lumii animale a fost aprig contestată de un compatriot al său, fizicianul Alessandro Volta (1745 – 1827), care descoperise că apare întotdeauna o diferenţă de potenţial electric la contactul direct, sau mediat electrolitic, dintre două metale diferite.
Volta afirma că structurile biologice nu generează electricitate şi că, în experimentele lui Galvani, muşchiul de broască se contractă deoarece prin el trece curentul produs de diferenţa de potenţial electric de contact dintre metalele de naturi diferite care închid circuitul extern. Astfel, pentru Volta, organismele vii reprezentau, cel mult, nişte “instrumente de măsură” a electricităţii. “Dacă negăm – scria el – existenţa oricăror activităţi electrice proprii organismelor vii şi renunţăm la seducătoarea teorie sprijinită pe frumoasele experienţe ale lui Galvani, aceste organisme pot fi considerate pur şi simplu o nouă varietate de electrometre, înzestrate cu o admirabilă sensibilitate” (citat după [7], p. 142).
Intenţionând să rezolve disputele dintre adepţii celor două interpretări, a lui Galvani şi a lui Volta, naturalistul german Alexander von Humboldt (1769 – 1859) a repetat şi a extins experimentele italienilor. Într-o lucrare apărută în anul 1797, a dovedit că era vorba de două fenomene diferite, ambele autentice: pe de o parte, electricitatea biologică intrinsecă, iar pe de altă parte, electricitatea de contact dintre metale diferite.
Astăzi, la peste două sute de ani de la lucrările lui Galvani, Volta şi Humboldt, se cunoaşte fără dubiu că structurile vii produc electricitate prin mecanisme proprii şi că fenomenele bioelectrice intervin într-o multitudine de funcţiuni biologice. Pe această bază, s-a constituit şi se află în plină dezvoltare un domeniu ştiinţific interdisciplinar numit bioelectricitate, ce se ocupă cu cercetarea “fenomenelor electrice naturale din organismele vii şi a relaţiile lor cu caracteristicile sau comportamentele biologice. Bioelectricitatea include, de asemenea, studiul efectelor moleculare, celulare, fiziologice sau comportamentale determinate, parţial sau total, de aplicarea electricităţii organismelor vii” [8]. (Studiul acestor efecte mai este denumit uneori electrobiologie)...
Mai mult aici :

http://www.freewebs.com/gdrromaniaeuropeana/parapsihologie.htm