A fost odată un cioban care păştea o turmă de oi pe o păşune de la poalele unui munte. Nu după mult timp, a venit şi un văcar ca să-şi pască vaca pe aceeaşi păşune.

Pe când stătea la taifas cu ciobanul, văcarul pocnea din când în când din biciul pe care-l ţinea în mână. Atunci, ciobanul îl întrebă:

- De ce ai venit cu biciul, nu cumva loveşti cu el în vacă?

- Păi cum? Zise văcarul, uneori, când vacii îi vine toanele, dacă nu-i dai o lecţie, nu se cuminţeşte.

- De ce adopţi o metodă aşa de violentă faţă de ea, se cade s-o tratezi cu puţină omenie, mai zise ciobanul.

- Atunci, replică văcarul, arătând puşca de lângă cioban, de ce ai puşca asupra ta? Nu e oare un act brutal când foloseşti arma de foc?

Ciobanul începu să vorbească în doi peri:

- Iau cu mine puşca doar de văzul lumii, cu gândul să-i sperii pe cei care încearcă să fure oi. De fapt eu personal nu am folosit niciodată aşa ceva.

Auzind vorbele ciobanului, văcarul nu se putu stăpâni să nu schiţeze un zâmbet dispreţuitor, şi nu mai spuse nimic.

Deodată, se auzi un urlet îngrozitor. Văcarul văzu pe coama muntelui un tigru gonind înspre ei şi-l averiză pe cioban:

- Fii aten, vine un tigru.

Speriat de moarte, ciobanul fugi mâncând pământul, şi ajunse la un copac în care se căţără cu chiu cu vai, până sus.

Văcarul, rămânând unde era, luă puşca ciobanului în mână şi ochi tigrul.

- Nu, nu trage în el! Strigă ciobanul de sus, dacă scoţi fiara din sărite, va fi vai de noi.

Văcarul, fără să ţină seamă de el, deschise focul şi tigrul căzu mort.

Atunci, ciobanul coborâ din copac, smulse puşca din mâna văcarului, o renâncărcă şi îndreptând-o spre văcar, zise aspru:

- Adu repede vaca ta ca să care tigrul mort la mine acasă!

Văcarul vru să spună ceva, dar fu întrerupt de cioban:

- Gura! De nu, te omor!

„A scoate lemne de foc de sub cazan" este nu numai numele unei stratageme din arta războiului, ci şi o expresie foarte des întrebuinţată de chinezi, expresie ce apare în proverbul „pentru ca apa în clocot să se răcească, scoate lemne de foc de sub cazan", deci să rezolvi problema din temelie.

Ca stratagemă militară, „a scoate lemne de sub cazan" sugerează mult mai mult. În opinia teoreticienilor militari, apa din cazan se încălzeşte cu lemne. Apa în clocot şi focul sunt primejcioase, pe când lemnele pot fi luate cu mâinile. Prin urmare, în confruntarea cu inamici puternici, şansa victoriei este minimă şi costul poate să fie foarte mare. În această situaţie, trebuie evitată confruntarea directă, căutate punctele vulnerabile ale inamicului, şi lansat atacul în momentul oportun ca să fie slăbită din temelie capacitatea de luptă a inamicului.

În practică sunt multe metode de a găsi punctele slabe al inamicului, precum descurajarea inamicului prin mijloacele psihice, atacarea bazelor şi depozitelor acestuia, tăierea liniilor de transport sau căilor de comunicaţii etc. Toate pot fi însumate în expresia „a scoate lemne de sub cazan". Aplicarea adecvată a acestor metode în funcţie de condiţiile concrete poate da rezultate neaşteptat de bune.

În secolul al 10-lea a trăit Xue Changru, guvernatorul unei regiuni din China. Într-o zi s-a produs o rebeliune în regiunea condusă de el. Rebelii au ucis mulţi demnitari locali şi au incendiat clădirile administrative. Toţi funcţionarii s-au înspăimântat, cu excepţia lui Xue. Acesta a venit neînsoţit de nimeni în tabăra rebelilor şi s-a adrest ostaşilor răzvrătiţi cu un ton aspru şi solemn:

„Mulţi din voi au părinţii şi copii. Dacă veţi participa în continuare la rebeliune, va fi un dezastru nu numai pentru voi, ci şi pentru ai voştri. Dacă predaţi acum armele, vă asigur că nu vă voi trage la răspsundere."

Unii dintre ostaşii au început să murmure. Xue Changru şi-a dat seama că mulţi din ei n-au participat de bună voie la rebeliune. El a continuat:

„Cei care sunt pentru rebeliune, să treacă în stânga! Cei care au fost obligaţi să participe, în partea dreaptă!"

Drept rezultat, sute de ostaşi au trecut în dreapta. Căpeteniile rebelilor, ce erau foarte puţini, înspăimântate, au dat bir cu fugiţii şi s-au ascuns în sate. Demnitarul şi ostaşii lui au cerut populaţiei ajutor şi în scurtă vreme organizatorii rebeliunii au fost prinşi.

Xue Changru a aplicat cu succes în acest incident stratagema «a scoate lemne de sub cazan». Pentru Xue, rebelii înarmaţi erau puternici. Dar ei aveau părinţi şi copii. Aceştia puteau fi uşor atacaţi. Mai întâi Xue a atras atenţia rebelilor că consecinţele rebeliunii sunt foarte grave. Apoi le-a spus că cei care au fost obligaţi să participe la rebeliune pot fi iertaţi. În felul acesta a reuşit să izoleze căpeteniile răzvrătite. Fără sprijinul majorităţii ostaţilor, acestea n-au putut decât să fugă.

În aplicarea stratagemei «a scoate lemne de sub cazan» este foarte important să descoperi contradicţiile din sânul inamicilor, să te foloseşti de verigile slabe care pot afecta situaţia în ansamblu a unui conflict armat, să lansezi atacul la momentul oportun. În China şi în alte ţări au fost multe ciocniri care pot servi ca exemplu. În toate acestea cei care au reuşit să blocheze aprovizionarea inamicilor şi căile acestora de retragere au câştigat uşor bătălii.

Şi în societatea noastră sunt multe cazuri de aplicare a stratagemei «a scoate lemne de sub cazan». De exemplu, în perioada în care se dezvoltă într-un ritm excesiv unele sectoare precum cel imobliar, în care se fac investiţii mari cu ajutorul creditelor bancare şi creşte riscul inflaţiei, este posibil ca banca centrală să reglementeze politica de creditare, ridicând rata dobânzii de referinţă a creditelor şi rata rezervelor obligatorii bancare. Când cantitatea de bani în circulaţie se reduce, ritmul de creştere a investiţiilor scade fără doar şi poate.

Aici, Radio China Internaţional. În rubrica „Cultura chineză" de astăzi, v-am prezentat stratagema «a scoate lemne de sub cazan» din capodopera militară din China antică «Cele 36 de stratageme». Realizatorul Zhu Kewen şi prezentatoarea Li Xin vă mulţumesc pentru atenţie.
http://romanian*cri.cn/272/2009/03/16/1s93821.htm

În vremurile de demult, trăia la poalele munţilor din miazănoapte un moşneag pe nume Yu Gong. La cei nouăzeci de ani ai săi, se mai simţea încă în putere, numai că îl măcina o mare supărare: Doi munţi Taihangshan şi Wangwushan – de lângă casa lui, îi împiedicau drumul spre miazăzi.

Într-o zi, Yu Gong a adunăt pe toţi ai lui şi le-a spus:

-M-am gândit că de ne-om uni puterile, am putea dărăma piedicile astea şi ne-om tăia cale dreaptă spre miazăzi. Ei, ce ziceţi? Vă învoiţi, ori ba?"

Încuviinţară cu toţii şi, fără a mai pierde vremea, s-au şi apucat de treabă. Yu Gong, împreună cu trei dintre fiii săi, şi cu nepoţii, începură să sape muntele, să umple coşurile cu pământ şi pietre, deşertându-le în Marea Bohai. Trudiră ei din zori şi până în noapte, trecu şi vara, veni şi iarna, dar din apriga lor muncă, mai nimic nu se vedea.

Zhi Sou, un alt moşneag din partea locului, râdea de Yu Gong şi căuta într-una să-l abată de la gândul cel năstruşnic de a reteza munţii, zicându-i:

-Isprăveşte omule, nu fi raspuns! Eşti bătrân, n-ai să biruieşti!"

Dar Yu Gong i-o întoarse:

-Ba, raspuns eşti tu! Să ştii de la mine, că după ce eu m-oi stinge, viaţa o merge înainte prin urmaşii mei, prin urmaşii urmaşilor mei, care, la rândul lor, s-or înmulţi şi alţi prunci s-or ivi. Aşa că neamul meu s-o înlănţui şi-o creşteîntruna; iar munţii ăştia tot s-or micşora. Şi-om trudi să-i năruim, să ne facem viaţa"

Zhi Sou nu mai avu ce să răspundă. Dar, vorbele lui Yu Gong rostite cu atâta

Ndârjire au ajusn la urechile Zeului Munţilor, ce se afla atunci tocmai pe creasta unui nor. Speriat, a alergat să-lo vestească pe Împăratul Cerului care, la rândul lui, înduioşat de voinţa şi râvna lui Yu Gong, a poruncit pe dată celor doi flăcăi ai Zeului Puterii să mute ei cei doi munţi din loc. Trimişii au luat fiecare câte un munte în spinare şi i-au îânfipt –ş unul la răsăritul ţinuui Shu, altul – în partea de miazăzi a ţinutului Yong. Şi aşa, Yu Gong a scăpat de supărare şi a trăit în tihnă alături de urmaşii săi, în mândra lui casă de pe drumul drept, nestânjenit de munţi, care acum, se zăreau hăt departe.

36 de stratageme».

A ademeni tigrul să iasă din munţi înseamnă a căuta în fel şi chip să determini tigrul să abandoneze munţii ocupaţi de el. În China tigrul este considerat regele munţilor pe care-i stăpâneşte. În timpurile străvechi aceste animale reprezentau o ameninţare serioasă pentru viaţa populaţiei. Pentru a-i ucide, se recurgea deseori la metoda determinării animalelor să iasă din munţi ca să poată fi mai uşor lovite. Mai târziu, s-a formulat statagema «a ademeni tigrul să iasă din munţi». În aplicarea acesteia, comandantul de oaste încearcă să-l determine pe inamicul să părăsească zona unde are condiţii avantajoase ca să-l poată învinge.

În colecţia militară din China antică «Cele 36 de stratageme» se arată: A asalta un oraş în ciuda condiţiilor defavorabile este o tactică proastă şi poate duce la eşec. Când inamicii dispun de condiţii geografice favorabile şi sunt bine pregătiţi pentru bătălie, nu trebuie să mai insişti să-i ataci. Tactica corectă este să-i faci pe inamici, prin metode ingenios concepute, să abondoneze locul cu apărare solidă. În aplicarea în război a stratagemei «a ademeni tigrul să iasă din munţi», important este să reuşeşti să-l ispiteşti cu succes. În istoria Chinei a fost o bătălie care poate servi ca exemplu de aplicare a acestei stratageme.

La începutul secolului al doilea China se afla în perioada divizării în 3 regate, Wei, Shu şi Wu. În acea vreme conducătorii de oşti din diferite regiuni încercau cu toţii să-şi extindă sfera de influenţă. Sun Ce, suveranul statului Wu, dorea să acapareze oraşul Lujian, o poziţie strategică importantă. Liu Xun, care stăpânea Lujian, avea o oaste puternică. Oraşul păzit de el, cu condiţii geografice favorabile, era foarte greu de cucerit. Sun Ce era conştient că dacă ataca oraşul, şansa de victorie era minimă.

După consultări purtate cu subordonaţii, Sun Ce a decis să recurgă la stratagema «a ademeni tigrul să iasă din munţi». Ştiind bine că lui Liu Xun îi plăceau foarte mult avuţiile, i-a trimis un dar frumos împreună cu un răvaş în care-l proslăvea. I-a mai trimis lui Liu o cerere de ajutor în care spunea că este hărţuit încontinuu de oastea ţinutului Shangliao. Plângându-se că armata sa era prea slabă ca să-i facă faţă, îl ruga pe Liu Xun să atace Shangliao cu forţele sale. „Dacă veţi cuceri acest ţinut, vă voi fi foarte recunoscător", se spunea în finalul epistolei.

Liu Ce a fost copleşti de flatările lui Sun Ce. În plus, ştia că Shangliao era un ţinut foarte bogat. Crezând că Sun Ce, suveranul statului vecin, era un om lipsit de putere şi fără ambiţie care nu putea constitui vreo ameninţare, a decis să trimită trupele să atace Shangliao. Ajutorul său, Liu Ye, a încercat din răsputeri să-l oprească, dar Liu Xun nu i-a dat ascultare. El şi-a pierdut capacitatea de judecată în faţa darului frumos şi a cuvintelor de laudă din partea lui Sun Ce.

Sun a urmărit tot timpul evoluţia situaţiei din Lujiang. Aflând că Liu Xun a plecat în fruntea a sute de mii de soldaţi în direcţia ţinutului Shangliao şi oraşul său a rămas aproape nepăzit, Sun Ce, bucurs din cale afară, a atacat imediat oraşul. Fără să întâmpine vreo rezistenţă puternică, l-a cucerit în scurtă vreme. Oastea lui Liu Xun lansa în acest timp atacuri violente asupra ţinutului Shangliao, fără să obţină însă vreo victorie. Aflând că Sun Ce a ocupat Lujiang, Liu Xun a fost nevoit să se refugieze în altă localitate, precum un câine vagabond.

Stratagema «a ademeni tigrul să iasă din munţi» a fost larg aplicată şi în conflictele militare din epoca contemporană. În anii 30-40 ai secolului trecut Japonia a pus la cale un război de agresiune împotriva Chinei. Trupele japoneze bine dotate au ocupat în primul rând oraşe mari şi poziţii strategice din China. Forţele militare conduse de Partidul Comunist Chinez, raspuns dotate şi aproape lipsite de arme grele, erau incapabile să se înfrunte pe faţă cu trupele invadatoare. Pentru a da inamicilor lovituri nimicitoare, trupele chineze au izbutit de mai multe ori să-i ademenească pe militarii japonezi să iasă din oraşe şi fortăreţe, obţinând rezultate foarte bune.

În rubrica noastră v-am prezentat anterior şi stratagema «a ataca în est făcând zarvă în vest». Credem că aceasta produce efecte similare stratagemei prezentate astăzi. Numai că «a ataca în est făcând zarvă în vest» acordă importanţă creării impresiei false pentru inamic, iar «a ademeni tigrul să iasă din munţi» cere celui ce face uz de ea să-l determine pe inamic să-şi abandoneze mediul favorabil ca să poată fi biruit mai uşor.

Aici, Radio China Internaţional. V-am prezentat stratagema «a ademeni tigrul să iasă din munţi» din colecţia militară din China antică «Cele 36 de stratageme». Cu aceasta am încheiat rubrica „Cultura chineză", o ediţie pregătită de Zhu Kewen şi prezentată de Li Xin, care vă mulţumesc pentru atenţie.
http://romanian*cri.cn/272/2010/05/24/1s108804.htm

După Yan Hui, tare drag i-a fost lui Confucius şi discipolul său Zi Lu. Acesta, când a intrat ucenic la marele dascăl, nu era decât un biet oştean. La cea dintâi întâlnire pe care Zi Lu a avut-o cu Confucius, dascălul l-a întrebat: „Ce-ţi place mai mult?"

Zi Lu a răspuns fără să clipească: „Paloşul!"

Odată, pe când Confucius se afla într-o călătorie, l-a trimis pe Zi Lu să-i aducă apă dintr-un izvor ce se afla în adândul codrului. Acesta a găsit izvorul şi tocmai când a vrut să umple ulciorul i-a apărut în faţă un tigru fioros. Cuprins de groază, văzând că scăpare nu-are, s-a prins în luptă cu dihania şi, după ce s-au luptat o vreme, Zi Lu a izbutit să se agaţe de coada tigrului pe care, înfăşurând-o în jurul braţului, a smuls-o cu putere. Coada tigrului s-a rupt pe loc. Nemaiputând de durere, fiara a luat-o la fugă, iar Zi Lu s-a întors la Confucius, cu ulciorul în mână şi coada tigrului în sân.

Mulţumit în sinea lui, Zi Lu l-a întrebat pe dascăl:

„Spuneţi-mi, vă rog, cum ar putea omorî un viteaz cu faimă un tigru?"

„Dându-i una în cap."

„Dar un viteaz mai puţin vestit?"

„Smulgându-i urechile."

„Dar un viteaz oarecare?"

„Un viteaz oarecare l-ar apuca de coadă."

Ruşinându-se, Zi Lu n-a mai putut rosti nici o vorbă. A scos coada tigrului din sân, a aruncat-o cât colo, şi înciudat, şi-a zis: „Dascălul ştia de la bun început că lângă izvor era un tigru. Nu m-a trimis cu dinadins după apă, vrând să mă piardă? N-am ce zice, la un nemilos dascăl am intrat în ucenie!"

Şi, fără să cugete, a luat o piatră, şi a ascuns-o tot în sân, cu gând să-l omoare pe Confucius. Înfăţişându-se la dascăl, l-a întrebat:

„Spuneţi-mi, vă rog, maestre, cum ar putea un viteaz cu faimă să omoare un om?"

„Cu pensula," i-a răspuns liniştit Confucius.

„Dar un viteaz mai puţin vestit?"

„Cu vorba!"

„Dar un viteaz oarecare?"

„Ei, dacă un viteaz oarecare vrea să omoare un om," i-a răspuns

Confucius, „o face cu o piatră ascunsă în sân."

Văzând Zi Lu că dascălul i-a ghicit iarăşi gândul, n-a mai avut ce face şi, scoţând pe furiş piatra din sân, a aruncat-o.

Din ziua aceea, ucenicul a început să-şi preţuiască din toată inima dascălul şi i-a rămas credincios pentru totdeauna.

Dar nici Confucius nu pregeta să se laude cu el, spunând: „De când îl am pe Zi Lu învăţăcel, nu mai îndrăzneşte nimeni să mă împroaşte cu ocări."
http://romanian*cri.cn/241/2009/07/15/1s98550.htm

De mult de demult a fost un boier care avea trei fii. Boierul îmbătrânit a căzut bolnav. Văzând că boala i-se înrăutăţea pe zi ce trece şi fără speranţa de însănătoşire, boierul îşi chemă pe cei trei fii în apropierea patului său şi îl întrebă pe fiul cel mare:

- Mă tem că boala mea nu mai are leac. După ce voi muri, cum ai dori să mă îmormântezi?

- Fii liniştit, tata. Am să-ţi amenajez o ceremonie funerară fastuoasă, invitând cît mai mulţi preoţi daoişti să facă o mare slujbă. Am să-ţi mai confecţionez cel mai bun sicriu şi să te îmbrac cu cele mai bune straie….

Dar nici nici nu termină ce avea de spus, fu oprit de bătrânul boier:

- Taci din gură, risipitor ce eşti! Nu mai vreau să te văd."

La aceeaşi întrebare, cel de-al doilea fiu răspunse:

- După mine, funeraliile trebuie să fie mai modeste.

Dar nici de data aceasta, bătrânul nu se mulţumi de răspunsul fiului şi se întoarse cu spatele spre el, fără să-l bage în seamă.

In cele din urmă, fu întrebat şi mezinul, care, ştiind bine firea tatalui, îi răspunse fără să se gândească:

- Tatăl, ai vrut toată viaţa, doar să primeşti banii fără să-i cheltuieşti niciodată. Aşa că de vei muri, am să încerc să scot şi eu ceva gologani din moartea ta.

- Spune-mi ce ai de gând? întrebă boierul cel muribund.

- Am să te jupuiesc. Pielea ta am s-o vând celui care confecţionează şi vinde tobe; carnea ta, s-o vând unui stăpân de restaurant.

- Dar, oasele ce mai rămân?

- Am să-le ard în cenuşă şi o folosesc drept îngrăşământ.

Auzind cuvintele fiului său mic, boierul zâmbi satisfăcut, şi scoas de la brâu o legătură de chei pe care i-o înmână fiului mic, zicând:

- Fiul meu, acum pot muri liniştit, dând avuţia acestei familii pe mâna ta.
http://romanian*cri.cn/241/2009/04/08/1s95051.htm

O legendă mitologică din China antică spune că demult, tare de mult, Zeul Yandi, adică Împăratul Arşiţei, avea o fiică pe nume Nu Wa, pe care o iubea nespus. Într-o zi, Nu Wa s-a dus cu luntrea să se preumble de una singură pe Marea dinspre soare-răsare. Deodată, stihiile s-au dezlănţuit, valuri mari au început să se rostogolească cu atâta furie că biata Nu Wa s-a răsturnat cu luntrea şi a fost dusă în adâncuri.

Sufletul copilei era năpădit de tristeţe. Pierită în mare, nu putea îndura să zacă acolo în întunecime, aşa că s-a preschimbat într-o pasăre pestriţă, cu ciocul alb şi ghearele roşii. Această frumoasă pasăre, ce aducea cu prinţesa Nu Wa de altădată, a fost numită Jing Wei.

Jing Wei a tot zburat în căutarea unui sălaş, până ce l-a găsit în muntele Fajiu dinspre miazănoapte. Nici o clipă nu a uitat de marea ce-i răpise tinereţea şi îndârjită, a hotărât să se răzbune. Dar cum putea o biaţă pasăre să înfrângă marea? „Va trebui să pot şi am să pot!", şi-a zis ea cu îndrăzneală şi a început să ia în cioc din Munţii dinspre soare-apune, ba o pietricică, ba o crenguţă şi isă zboare spre mare, unde le arunca. Marea, stârnindu-şi valurile furioase, îi spunea rânjind:

-Păsărico, încetează-ţi truda zadarnică! Un milion de ani âde-ar fi să roboteşti şi tot n-ai să mă poţi răpune!"

De sus din văzduh, Jing Wei îl răspundea:

-Nu un milion de ani, ci până la sfârşitul lumii de-ar fi să mă zbat, m-oi zbate necontenit să te acopăr!"

-Dar de ce mă urăşti aşa de tare?"

-Pentru că mi-ai răpit viaţa, nemiloaso, şi ca să izbăvesc şi alte vieţi tinere din calea furiilor tale!"

-Ha, ha,ha!" a râs marea în hohote de talazuri. „Atunci vezi-ţi mai departe de lucru, păsărică prostuţă ce eşti!"

-Fii încredintaţă că aşa voi face! Şi să ştii de la minecă, o dată şi-odată, tot voi birui şi-n pământ te-oi preface!" i-a strigat Jing Wei cu glasul plin de obidă. Aşa se face că amărâtă, pasărea Jing Wei tot zboară de-atunci şi până-n zilele noastre între Munţii dinspre soare-apune şi Marea dinspre soare răsare, urmându-şi cruda soartă.
http://romanian*cri.cn/241/2009/04/15/1s95357.htm

Frumoase povestirile, citesc restul diseara .

Interesant .

Au o filozofie ciudata asiaticii astia .