Autor psiholog Sanziana Antonescu


Date obiective:

Pacientul I. P. al D-lui Dr. Ioan Dumitrescu- in varsta de 68 de ani, pensionat, acuza o severa adenopatie latero-cervicala cu leucocitoza (circa 9000 WBC) consecutiva unei zone zoster declansate cu cateva luni in urma. In antecedente exista un traumatism la cap cu ani inainte, si, in anul 1996, avem o prima decompensare imunitara printr-un puseu serios de leucocitoza (in analizele afectuate la Spitalul Universitar, WBC=25000 unitati), diagnosticat drept cancer. In urma administrarii a doar doua doze de citostatice, leucocitele scad drastic la o valoare de 3000 unitati, ceea ce duce la intreruperea tratamentului. Din 1996 si pana la criza din prezent, nu a mai existat nici o decompensare, orice alta acuza somatica a incetat, pacientul bucurandu-se de o stare de sanatate de invidiat.

Analiza de caz:

La modul ideal, consultul medical ar trebui sa se dezlipeasca din ce in ce mai mult de simptom... ca si de tabloul simptomatologic in ansamblul sau, si sa incerce sa-si largeasca unghiul de observatie. Trebuie cautata asiduu cauza subtila si „imponderabila” a unor manifestari materiale patologice, caci tocmai aceasta cauza subtila justifica si, in acelasi timp, confera consistenta si coerenta tabloului general al unei boli.
Homeopatia face deja de vreo doua secole si mai bine acest lucru, impingand investigatia cauzala mult dincolo de limitele pe care medicina alopata le-ar defini ca fiind „de bun simt”. Vorbim deja despre registrul diatezelor, unde specialistii beneficiaza de o cartografiere de finete a „zonei de boala” din om, ca si de excelente descrieri si clasificari a diferitelor tipologii umane aflate in situatie de decompensare. Cu toate acestea, desi teoria diatezelor explica foarte sensibil acel „cum” al unei decompensari, aceasta ezita in gasirea unei explicatii complete pentru „de ce”-ul problemei.
Cum in analiza acestui caz avem de-a face cu o asa-numita „anamneza goala” care infloreste brusc, fara alte introduceri, intr-o patologie mare, parasim pentru o vreme imperiul miasmelor (cu promisiunea ca ne vom intoarce) si ne incercam norocul in imparatia semiologiei, a simbolismului si a psihologiei.
De domeniul evidentei: avem de-a face cu o persoana a carei functie psihologica este de sentiment in extraversiune, emotivitate insemnata (la intrebarile medicului curant, pacientul intra in hipoacuzie oportuna), iubitor de copii (avand un indelungat contact cu acestia prin natura profesiei- instructor tehnologic scolar), un om care si-a indeplinit exemplar rolurile de fiu, sot, parinte, dascal. Dedicand un adevarat cult muncii si datoriei, se lauda ca nu a avut nici macar o singura zi de concediu medical in toata activitatea sa. Psihiatrul oncolog Wolf Buntig numea astfel de personalitati „normopati”, pentru ca se definesc printr-o exceptionala calitate de a fi adecvati tuturor normelor sociale, morale si religioase in vigoare si de a raspunde afirmativ la toate cerintele de status-rol, punand intotdeauna in plan secundar nevoile proprii. Cu alte cuvinte, un erou in viata, o forta a naturii. Se stie insa ca orice forta genereaza o contraforta, iar odata intrat pe un drum al puterii, al responsabilitatii, pe o cale „bataioasa”, contraforta acestor forte uriase mobilizate nu va intarzia sa apara la primul semn de slabiciune al sistemului. Si cum „numai slabiciunea este infinita”, in formulare taoista, punctele vulnerabile, sensibile, ale eroului, se vor vadi mai devreme sau mai tarziu.
In cazul pacientului I.P., localizarea somatica a zonei de minima rezistenta este latero-cervical, stanga, pe glandele limfatice. Avem aici deja doua indicii: lateralitatea si afectarea imunitara.
In ceea ce priveste lateralitatea, dupa serioase dispute privind interpretarea acesteia din perspectiva medicinei traditionale versus interpretarea psihologiei moderne, traditia medicala orientala reuseste sa impace divergentele si sa faca lumina propunand notiunea de „Cer anterior”, care desemneaza mostenirea ereditara a individului, in genere- ceea ce vine odata cu individul sau ceva statuat in prima copilarie, inainte de structurarea Eu-lui, si notiunea de „Cer posterior”, corespunzand tuturor celor pe care individul le acumuleaza pe parcursul vietii, incepand cu momentul ivirii sentimentului Eu-lui. Tot ceea ce se origineaza in „Cerul anterior” se interpreteaza ca fiind in relatie cu feminitatea (Yin) pe partea stanga si in relatie cu masculinul (Yang) pe partea dreapta. Ceea ce apartine de „Cerul posterior”, in aceeasi grila de lectura”, se citeste invers. Tocmai din acest motiv este foarte important a cauta temeinic radacina bolii si de a o plasa corect in registrul de care apartine. Indiciul afectarii imunitare lamureste problema lateralitatii, caci in genere afectiunile imunitare se refera la problematici emotionale nelamurite, adenopatiile semnificand in terminologia medicinei psihosomatice emotii reactive violente, dar neexprimate. Polul opus al apararii este iubirea. In iubire se deschid larg granitele si nu se mai gandeste la dusman. Dar atunci cand avem de-a face cu o iubire impietata, frustrata, se da semnal de mobilizare a armatei. Se configureaza deci in cazul pacientului I.P. un conflict cu pol afectiv, emotional, ramas in regiunea preverbala si nesolutionat prin integrare constienta. In genere, astfel de probleme isi au radacinile in „Cerul anterior”. Intr-adevar, la o investigatie mai atenta, aflam ca mama d-lui a decedat in urma cu aproximativ patru luni, dupa o suferinta prelungita iar ca propria sa adenopatie a aparut cu o saptamana inainte de acest deces. Relatia sa cu mama a fost extraordinar de puternica, o banuim simbiotica, pacientul declarand ca ea era „baza” vietii sale.
La fel, aflam ca primul puseu de leucocitoza cu adenopatie din anul 1996 s-a declansat cu doar doua saptamani inainte de pensionare... Institutia, munca, scoala, reprezinta tot imagini ale feminitatii, in gradul ei social. Indepartarea de elevi – copii cu care pacientul a avut o relatie puternica, fundamentata afectiv- indica spre acelasi registru Yin, lateralitate stanga.
Intr-o definitie behaviorista simpla- Stimul-Raspuns, avem urmatoarea ecuatie: Input- doliu, pierdere –output- afectare imunitara. Ne aflam, ca in cazul marii majoritati a problemelor de pe lumea aceasta, in plina patologie a iubirii. Din experienta clinica devine evident cum iubirea are acest ministeriu de a le inchega pe toate. Iubirea indoliata, la nivel somatic, poate cristaliza orice manifestare patologica obiectiva. Asa cum, traita plenar, ofera vitalitate si energizare organismului in care adasta, impietata, indoliata, iubirea are tendinta de a dezvolta patologii specifice. Poate si pentru faptul ca natura are oroare de chestiuni abstracte si neexprimate, ea cheama intotdeauna spre materializare tot ceea ce este subtil si imponderabil si abia ghicit. In cele din urma, natura densifica in plan material energia si informatia.
Pacientul recunoaste, intrebat, un profund sentiment de vulnerabilitate si de insingurare ulterior mortii mamei, un sentiment pe care totusi nu si-a ingaduit sa-l exprime pana la momentul de fata si cu atat mai putin sa-l traiasca, sa si-l asume (de fapt, vulnerabiliatea este o trasatura de umbra pentru un erou, un lux pe care un erou pe deplin „angajat”, cum a fost pacientul I.P., nu si-l permite). Acest sentiment neexprimat si neasumat a coborat pentru expresie si pentru echilibru, pentru „homeostazie” sistemica, in soma, cu semn opus dar de intensitate egala. Adenopatia latero-cervicala si leucocitoza nu sunt altceva decat traduceri fiziologice a unor travalii de doliu si pierdere nesolutionate constient.
Mai mult decat atat, la durerea pierderii mamei se adauga si o nedumerire fundamentala a pacientului in ceea ce priveste capacitatea fratilor d-lui de a tranzactiona cu prea mare usurinta si fara sincope cu acest doliu care ii priveste in egala masura. Pacientul nu poate sa inteleaga justificarea unui alt tip de raportare la aceasta dimensiune a iubirii, a ingrijirii si a datoriei care nu se suprapune propriei sale raportari. Nu poate vedea un alt mod de a fi in relatie decat modul afectuos si impecabil care ii este propriu, iar impasibilitatea si neimplicarea afectiva a fratilor il indurereaza (si il si uimeste intr-o doza serioasa). Observam in anamneza traumatismul cranian care clarifica si in acest punct. Situat in timp inaintea episoadelor de adenopatie, traumatismul reprezinta o tentativa activa de a stimula prin deblocarea energiilor tensionale acumulate datorita distorsiunilor interioare ale individului. In acest caz, distorsiunea o reprezinta tocmai modul „nerelaxat” si cvasifanatic de rezolvare a tuturor prescriptiilor de rol dintr-o viata pe care pacientul a abordat-o „pieptis” si a trait-o fara plangeri, dar si fara pic de confort personal. Este un prim semnal in registru activ, Yang, ca poate ar trebui reajustata optica relationala si redefinita maniera de raportare la dimensiunea Yin- familie, scoala, institutie, datorie. Nebagat in seama, mersul firesc al naturii a obligat la o scufundare a tensiunilor in domeniul Yin, pasiv, in profunzimea corpului, unde a generat boala. Si astfel s-a ajuns la situatia in care imunitatea psihologica a pacientului, rezultand strivita in urma pierderilor semnificative, a dus in soma la o mobilizare imunitara excesiva- leucocitoza- si chiar la o amenintare de escaladare a intregii acestei problematici printr-o traducere finala canceroasa.
In comorbiditate, zona zoster reconfirma interpretarea prin alegerea aceleiasi localizari pentru materializarea in trup, prin afectarea unui filet nervos, a unui traseu al problematicii. Mai mult, virusul Herpes zoster, odata instalat intr-o gazda, nu dispare niciodata, el ramanand in radacinile posterioare ale nervilor spinali pe timp indefinit, si lovind prin eruptie si durere intr-un moment in care pacientul este deja slabit imunitar. Simbolic, herpes zoster face trimitere la aceeasi nesolutionare a radacinii problematicii.
Pacientul nu a raspuns la remediul homeopat Mezereum in modul in care ar fi fost de dorit. Urmand indicatiile lateralitatii si a afectarii imunitare, amandoua trimitand spre problematica materna, la o adancire a observatiei in repertorizarea simptomelor, Dl. Dr. Dumitrescu a gasit un nucleu comun pacientului si mamei decedate (descurcandu-se printre amintirile pacientului despre mama sa), nucleu reprezentat de Natrium sulfuricum ca remediu constitutional.
In masura in care pacientul va raspunde bine la noul remediu- ceea ce reprezinta si o masura in care d-lui mai dispune de rezerve vitale in campul sau morfogenetic- si simptomatologia va remite, pentru o vindecare completa se cere o reevaluare a intregii problematici a iubirii ranite, a doliului, a pierderii, a dedicarii fara rezerve. In definitiv, boala obliga deja la o retraire a cauzei sale eficiente prin coborarea aspectelor neexprimate in plan somatic, unde cristalizeaza in patologii. Vindecarea ramane, cu alte cuvinte, o chestiune de reintegrare a acestor aspecte de umbra printr-un proces de constientizare extinsa. Cum spunea Einstein, nici o problema nu-si poate gasi solutia la nivelul de constiinta care a produs-o, ci doar la un nivel mai inalt.
Cunoscuta psihoterapeuta Elisabeth Kubler-Ross descria in lucrarea sa „Despre moarte si a muri” cinci etape ale doliului care sunt cumva comune tuturor oamenilor: negarea, frustrarea si izolarea, targuiala, depresia si acceptarea. In cazul pacientului I.P., solutia spirituala a problemei ar sta in depasirea acestei zone de negare, frustrare, vulnerabilitate, izolare si depresie din doliul dupa mama d-lui si in accederea constienta intr-o noua dimensiune a impacarii si resemnarii senine. Unii psihologi au mers chiar mai departe, afirmand ca ar mai exista o treapta a vindecarii, anume aceea a recunostintei pentru tot ceea ce persoana disparuta a reprezentat in viata celui care a ramas. O interventie psihoterapeutica delicata, dubland tratamentul homeopat, ar putea sa-i inlesneasca pacientului o deplasare a accentului, in domeniul iubirii, de pe dimensiunea pierderii pe cea a recunostintei.